Creşterea numărului de companii care accesează mecanisme de concordat preventiv nu înseamnă automat o redresare sustenabilă, avertizează Paul-Dieter Cîrlănaru, CEO, CITR. Lipsa de finanţare şi blocajul în decizie împiedică restructurarea reală a business-urilor aflate în dificultate.
„Este mai uşor şi mai rapid să repari ceva ce poate funcţiona decât să îl laşi să dispară. Dar pentru asta ai nevoie de finanţare şi de o schimbare reală de mindset. Nu mai vorbim doar de companii cu datorii mari, ci de businessuri care nu mai generează plusvaloare. Concordatul poate fi o soluţie – dar doar dacă vine cu o reaşezare profundă a modului în care se face business”, a spus Paul Dieter Cirlanaru în cadrul conferinţei ZF Bankers Summit 2025, ziua 2.
Alte declaraţii
Dacă ne uităm la un studiu făcut de Allianz la nivel global, se estimează o creştere a insolvenţelor cu circa 6% anul acesta, după ce am avut o creştere şi anul trecut. Dacă ne uităm mai în detaliu şi dăm zoom până la România, lucrurile se schimbă. Cea mai mare creştere, cel mai mare impact în preset-ul ăsta au fost în stat, unde am avut o creştere de 70%. Deşi vedem aceste creşteri la nivel global, inclusiv la nivel de Uniune Europeană, undeva între 1 şi 2%, în fapt, dacă ne uităm strict pe T1 din 2025 am avut o reducere a insolvenţelor.
În concordat vedem o creştere în încercările de a face concordat. Aceste date nu ne arată o însănătoşire generală care scade numărul de simptome, ci faptul că am avut o perioadă în care în multe domenii cumva ne-am „ţinut respiraţia”, ca să zic aşa, în lunile acestea şi din perspectiva planurilor de business şi din perspectiva a ce urmează, care nu a impactat doar zona investiţională, a impactat şi zona aceasta de restructurare, pentru că dacă o companie sănătoasă stă pe gânduri de ce va face luna viitoare datorită existenţei unor incertitudini, vedem aceeaşi psihologie şi în ceea ce priveşte companiile care întâmpină dificultăţi, pe acelaşi principiu de „hai să vedem ce urmează”. Şi atunci, dacă ar fi să dau o apreciere asupra datelor statistice, aş spune că a fost o perioadă, chiar primele şase luni a acestui an de stop, de freez, de aşteptăm şi vedem ce se întâmplă şi apoi acţionăm. Acest lucru bineînţeles că poate fi dăunător, pentru că perpetuezi aceeaşi gândire şi aceleaşi mecanisme pe care le-ai întrebuinţat şi care te-au adus până aici şi nu schimbi ceva.Şi în acelaşi timp cred că exact oportunităţile de care se vorbea mai devreme şi în zona asta există, dar nu sunt neapărat accesate, pentru că atunci când o companie intră în dificultate, asta înseamnă dificultate pentru acea companie, dar înseamnă şi oportunitate, înseamnă o posibilitate de consolidare, înseamnă că poate poate fi adus la masă un finanţator sau un partener care să crească volumul acelui business şi să răspundă la nevoile pe care aceste companii le au. Dar cel mai important e finanţarea pentru că mai interesant decât numărul de companii care sunt în dificultate cred că este motivul pentru care sunt în dificultate. Acum 10 ani, când am avut cel mai mare număr de companii aflate în insolvenţă, cele mai multe se confruntau în primul rând cu un volum nesustenabil de datorie - serviciul datoriei nu putea fi realizat, dobânzi mari acumulate în timp, un volum de datorii foarte mari. Însă pe de altă parte, multe companii aveau capacitatea să genereze profit operaţional, să genereze plus valoare. Dacă reuşeai să decupezi, să reaşezi datoria, să găseşti o soluţie împreună cu finanţatorii pentru a o împinge pe termen mai lung ştiai că acolo, înăuntru, e ceva sănătos şi ceva ce merită susţinut. Acum în companiile pe care le vedem, în deosebi şi în acest segment tot mai mare de companii care merg în concordat, problema principală pe care o identificăm este capacitatea ca aceste companii, unu la mână, să trăiască de pe o zi pe alta şi doi să poată să genereze plus valoare.
Şi aici intervine subiectul finanţare, pentru că dacă în trecut vorbeam de companii care aveau un volum mare de datorii, mai mult sau mai puţin sustenabil din punct de vedere al garanţiilor, acum vorbim de companii care poate nu au un grad de îndatorare atât de mare, dar au dependenţă mult mai mare de credit. Ce înseamnă asta este că vedem mult mai multe companii care s-au finanţat pe operaţional, companii care încearcă să-şi încaseze anticipat facturile, care sunt dispuse să plătească pentru asta, companii care au un credit furnizor foarte mare, care generează un gap de cash foarte semnificativ în ceea ce priveşte activitatea lor curentă.
Cel puţin unele dintre companii nu sunt viabile şi este o chestiune care cred că e necesar să o conştientizăm, pentru că degeaba încerci să reaşezi datoria, s-o refinanţezi dacă la sfârşitul zilei nu intervii şi nu insentivezi o schimbare în ceea ce priveşte modul în care se face business. Pentru că pe termen scurt poţi gestiona acest gap de cash, dar asta vine cu un cost care se suprapune deja pe o zonă de neperformanţă. Atunci s-ar pune întrebarea de ce ai veni să mai ceri bani acolo unde deja se pierde ceva? Răspunsul este că este mai uşor, mai facil şi mai rapid să repari ceva ce poate funcţiona, decât să laşi acel ceva să dispară şi să încerci să-l înlocuieşti.
Opinia mea e că în următorii doi ani numărul de insolvenţe vor creşte per total dar ce va creşte în mod semnificativ vor fi încercările în ceea ce priveşte zona de prevenţie şi de concordat. Operaţiunile de concordat vor exploda cu condiţia ca ele să reprezinte măsuri care să poată genera salvare. Pentru că dacă în primă fază vom vedea foarte multe companii mergând în zona asta încercând să obţină o protecţie temporară sau să aşeze jucătorii la masă pentru a găsi o soluţie, dacă asta nu se întâmplă şi nu se identifică mecanisme echilibrate pentru toate părţile implicate ca asta să fie o soluţie reală, mecanismul va cădea în desuet, pentru că va fi pur şi simplu o etapă premergătoare unui default. Şi atunci întrebarea oarecum dificilă şi relevantă pentru masa la care ne aflăm este în primul rând, cum şi în ce condiţii putem vorbi de finanţare a unor companii aflate în distress? Pentru că este ne este clar că soluţia de doar a restructura datoria, ceea ce se întâmpla în general în astfel de situaţii nu e suficientă. Pe de altă parte, pe bună dreptate se pune întrebarea de ce ai pune bani acolo. Şi atunci sunt două elemente: unu, dacă şi cum şi în ce condiţii astfel de companii mai pot fi finanţate odată ce îşi admit problemele şi intră într-un proces de restructurare. Şi în al 2-lea rând, care sunt mecanismele prin care, în mod real, acest demers schimbă ceva? Nu facem acelaşi lucru mai departe ci impunem prin relaţia dintre părţile implicate, ca şi companiile să-şi schimbe modul de operare.
Teoretic, pe legislaţia actuală suntem la nivel cu legislaţia europeană în ceea ce priveşte cadrele de restructurare şi metodele pe care le putem aplica. Avem toată paleta de laacord de structurare prin care tu faci totul confidenţial în relaţia cu creditorii, poţi să selectezi anumiţi creditori, vii doar cu soluţia şi ţi-o omologhează un judecător. Procedura durează o zi. Ideea şi mecanica e că pe măsură ce lucrurile devin mai complicate, procedura devine mai complicată. Cu cât trebuie un judecător să intervină mai mult cu atât durează mai mult. De asta insolvenţa ar trebui să fie abia la capătul celălalt, pe principiul dacă ne putem înţelege, până la extrema cealaltă când nu ne înţelegem. Asta înseamnă că gradul de disensiune în ecuaţie e f mare.
Aici punctez două lucruri – mecanismele există,avem toată paleta (de la a lăsa compania să se trateze singură, până la reversul medaliei şi anume că acest creditor devine owner). Aici intervine o chestiune, depinde mult şi de flexibilitatea şi capacitatea rapidă de a răspunde la nişte întrebări ale sistemului judiciar.
E important să continuăm să experimentăm cu aceste instrumente şi să generăm practica instanţelor care să ne dea siguranţa când zicem că mergem pe un anumit drum să ştim că este un drum confortabil din perspectiva creditorilor sau investitorilor.
