Bănci și Asigurări

Pentru prima dată, Ionel Niţu, directorul din BNR care semnează, alături de Mugur Isărescu, pe bancnotele României, face dezvăluiri despre complicatul proces de tipărire a banilor, dar şi scoatere din circulaţie prin arderea lor. La un moment dat, Bucureştiul a primit căldură şi apă caldă prin arderea bancnotelor

Pentru prima dată, Ionel Niţu, directorul din BNR care semnează, alături de Mugur Isărescu, pe bancnotele României, face dezvăluiri despre complicatul proces de tipărire a banilor, dar şi scoatere din circulaţie prin arderea lor. La un moment dat, Bucureştiul a primit căldură şi apă caldă prin arderea bancnotelor

Ionel Niţu este director al Direcţiei Emisiune, Tezaur şi Casierie din Banca Naţională a României

Autor: Ionel Niţu

21.05.2021, 00:07 56498

♦ Foarte puţină lume a auzit de Ionel Niţu, directorul Direcţiei de Emisiune Tezaur şi Casierie din BNR, dar toţi românii intră în contact cu el în fiecare zi ♦ De mai bine de două decenii, semnătura lui, alături de cea a guvernatorului BNR Mugur Isărescu, apare pe toate bancnotele emise de Banca Naţională ♦ De-a lungul timpului, Ionel Niţu foarte rar a ieşit public ♦ Astăzi, în cadrul seriei 30 de ani de sistem bancar în România, el încearcă să facă puţină lumină în operaţiunea complexă de printare a bancnotelor, realizată de BNR. (Cristian Hostiuc)

În decembrie ’89, eram de trei ani angajat al Băncii Naţionale. Într-o filială, cea din sectorul 1 al Capitalei, unde lucram  ca inspector de credite. Un concurs organizat în centrala BNR, în ianuarie 1990, a fost o şansă soldată cu transferul meu în strada Lipscani, ca inspector principal în Direcţia Organizare si Control. Cum o şansă a fost, în anii ce au urmat, colaborarea cu guvernatorul Mugur Isărescu în contextul intensificării procesului de transformare a BNR într-o bancă centrală de tip european, ce avea să se angajeze în avangarda trecerii României de la economia de comandă la economia de piaţă.

Noua lege a Băncii Naţionale,  votată în primăvara lui 1991, i-a trasat instituţiei noastre  un complex de noi obiective, începând cu stabilitatea preţurilor şi continuând cu  dezvoltarea pieţei valutare, ce fusese redeschisă în februarie 1991, cu organizarea pieţei monetare şi, mai cu seamă, cu fundamentarea unei politici monetare competitive, care să contribuie la stabilitatea financiară a ţării. Şi, inevitabil, la întărirea monedei naţionale, care în anii 1980 trecuse printr-un proces intensiv de degradare. Noul CA al BNR, votat de Parlament pentru un mandat de opt ani, trecuse de îndată la elaborarea unui program de fortificare a leului, cu două mize: 1) creşterea puterii de cumpărare a monedei noastre, asigurându-i-se în final deplina sa convertibilitate; 2) scoaterea sistemului de bancnote din degradarea fizică la care ajunsese în împrejurarea în care în timpul vechiului regim, vreme îndelungată, nu au mai fost reînnoite bancnotele. Si cum, la 1 ianuarie 1992, am fost numit director adjunct în cadrul Direcţiei Te­zaur şi Caserie, am intrat direct în iureşul pregătirilor pentru schimbarea tuturor bancnotelor aflate în cir­cula­ţiilor. De fapt, programul preve­dea o schim­bare radicală a întregului sistem de bancnote. Inflaţia îşi luase avânt, în 1993 aveam să ne confruntăm cu nivelul ei cel mai de sus, expimat de o rată anuală de 300 la sută, aşa că progra­mul de diversificare a bancno­telor avea să-şi potrivescă ritmul cu cel al inflaţiei.

În Banca Naţională, începuse si lua avânt formarea unui corp profesional de elită. În Direcţia tezaur şi casierie, condusă de Dan Florescu, specialist cu o mare experienţă, predominante erau iniţiativa şi dorinţa de perfecţionare. Activitatea Direcţiei - având drept axe operaţiunile cu numerar şi producerea bancnotelor în  cele două regii autonome subordonate băncii centrale (Imprimeria BNR si Monetăria Statului)   sau de către alţi fabricanţi, externi – se extindea pe o gamă largă de atribuţii, între care amintesc primirea, păstrarea, depozitarea şi eliberarea numerarului din Tezaurul central,  administrarea metalelor preţioase, în primul rând a aurului, si multe altele. Fără contribuţia unor specialişti ca Paula Stroescu sau Horia Ozarchevici sau începând cu 1 septembrie 1999, când  am fost numit director la actuala Direcţie Emisiune, Tezaur şi Casierie,  fără competenţa managerială a şefilor de serviciu Ion Corlănescu, Sasu Ghica şi Dan Popescu, o direcţie cu o plajă atât de largă de atribuţii ar fi imposibil să-si ducă la îndeplinire mandatul.

Din 1990 si până azi, etapă de etapă, ne-am lovit de probleme a căror rezolvare au cerut o creştere neîncetată a cunoştinţelor de specialitate, a experienţei, a capacităţii de organizare. Amintesc câteva, în ordinea în care ne-am confruntat cu ele, spre edificare.

1. Agravarea situaţiei determinate de insuficienţa numerarului, ca valoare, structură şi calitate, ceea ce afecta capacitatea băncii de a efectua plăţile la termene şi în totalitate, către băncile comerciale existente (BCR, BRD, BRCE, CEC) sau direct către unele întreprinderi sau instituţii. Este de reamintit faptul că până la

1 noiembrie 1990, când a fost înfiinţată Banca Comercială Română, dar şi după aceea o bună perioadă de timp, banca centrală a fost mandatată să efectueze operaţiuni de casierie pentru instituţia nou înfiinţată, plăţile şi încasările către clienţii acesteia făcându-se de către sucursalele BNR, până când BCR şi-a creat propria reţea de unităţi operative şi a fost în măsură să desfăşoare aceste operaţiuni.

2.Repornirea activităţii de impri­mare şi, mai ales, de realizare a unor noi bancnote, în totalitate de către Imprimeria băncii, încercare dificilă datorită limitării tehnice a utilajelor din dotare, a lipsei experienţei şi, în mod deosebit, a timpului limitat avut la dispoziţie pentru implementarea unor noi proiecte.

3. Trecerea de la o activitate de casierie în care toate operaţiunile se desfăşurau manual, la o activitate în care un rol esenţial îl aveau echipa­mentele specifice acestei activităţi, existente şi în celelalte bănci centrale şi care au condus, printre altele, la o reducere semnificativă a personalului din acest segment de activitate.

4. Eliminarea acelor reglementări care încorsetau activitatea cu numerar şi introducerea de noi reglementări ce au permis, pentru prima dată, redistribuiri de numerar între unităţile teritoriale ale aceleiaşi instituţii de credit şi, ulterior, între instituţii, ce au condus la o eficientizare a acestei activităţi, reglementări care ulterior, au fost implementate şi la nivelul Băncii Central Europene.

5.Reorganizarea activităţii de casierie din BNR prin reducerea semnificativă a numărului de sucursale şi, implicit, a personalului aferent acestei activităţi.

6.Nu în ultimul rând trecerea la imprimarea bancnotelor pe suport de polimer, urmată la scurt timp de complexa acţiune a denominării monedei naţionale şi implementarea tehnologiei de imprimare în relief.

Sunt  relevante în acest sens, cu deosebire, aspectele legate de circulaţia numerarului în primii ani de după 1989 şi eforturile depuse de BNR pentru a putea ţine pasul cu noile schimbări, ce erau determinate în principal  de noile cerinţe ale societăţii.

Am amintit, mai sus, că în  ultimii ani ai deceniului ’80 lucram într-o filială a BNR. Se spunea la vremea respectivă că era cea mai importantă unitate a băncii centrale, având în vedere numărul unităţilor economice deservite şi importanţa acestora, iar una dintre activităţile pe care le verificam la nivelul întreprinderilor şi instituţiilor repartizate în coordonare era şi aceea a respectării regimului operaţiunilor cu numerar. Astfel, am avut posiblitatea să constat uzura tot mai accentuată, prezentă la bancnotele aflate în casieriile acestora, întrucât nu se mai făcea o igienizare corespun­zătoare, dar mai ales, să cunosc eforturile şi încercările, pe care le depuneau şi făceau reprezentanţii întreprinderilor pentru a putea ridica de la bancă sumele reprezentând drepturile salariale sau de altă natură, în bancnote noi, scoase din fondul de rezervă al băncii. Câtă bucurie putea genera simplul fapt de a primi bancnote noi. Din păcate, în acea perioadă, dar şi imediat după 1989, a fost cât se poate de actual principiul din legea lui Gresham cum că ,,banii răi alungă banii buni din circulaţie”.

Ajungând în Centrala BNR, bineînţeles că am avut acces la informaţiile ce priveau eforturile depuse pentru a putea procura numerarul necesar efectuării plăţilor, greutăţile determinate de lipsa mijloacelor de transport valori corespunzătoare, ca nivel de protecţie sau ca număr, gradul ridicat de deteriorare a bancnotelor ce au trebuit puse în plăţi, deteriorare dată de perioadele prea lungi de timp aflate în circulaţie sau de condiţiile improprii de depozitare în tezaure a bancnotelor ce urmau a fi, de fapt, distruse.

După cum am arătat la început, pentru Banca Naţională a României şi Imprimeria BNR evenimentele din decembrie 1989 au încheiat o lungă perioadă în care nu se mai tipăriseră bancnote. Angajaţii Imprimeriei din sectorul de finisare a biletelor de bancă, fuseseră detaşaţi la Monetăria Statului, iar utilajele intraseră în conservare. În contextul restricţiilor impuse de conducerea statului, emisiunea de bancnote era percepută ca un vehicul inflaţionist, ignorându-se faptul că bancnotele aflate în circulaţie aveau un grad mare de uzură şi, ca atare, nu mai trebuiau utilizate în plăţi.

Însă, imprimarea de bancnote noi fusese interzisă de ,,Cabinetul nr. 2“, astfel încât biletele existente erau recirculate continuu, deşi unele ajunseseră „în stare jalnică”, după cum afirma fostul guvernator al Băncii Naţionale din acea perioadă, Decebal Urdea, trebuind a fi retrase, distruse şi înlocuite cu altele noi. De altfel, cele mai uzate dintre aceste bancnote, unele într-o asemenea măsură încât se rupeau chiar în timp ce erau ţinute în mână, fuseseră depozitate deja în vederea distrugerii. Deşi s-a explicat situaţia deosebit de gravă a lipsei bancnotelor tuturor celor care ar fi putut lua o decizie pentru soluţionarea ei, nimeni nu a putut lua vreo măsură. În disperare de cauză, guvernatorul Urdea a umplut un geamantan cu bancnote ce urmau a fi puse în circulaţie şi s-a prezentat cu el la Comitetul Central, sperând că starea avansată de uzură a acestora va fi un argument hotărâtor. A fost însă convins să nu deschidă geamantanul şi să plece cu el cu tot, cât mai repede, pentru a nu răspândi microbi în cabinetele conducerii de partid. Confruntat cu cererea constantă de bancnote bune pentru circulaţie, Decebal Urdea s-a hotărât să-i prezinte problema Elenei Ceauşescu. Fără să-l asculte până la capăt, aceasta l-a apostrofat că vrea să producă inflaţie prin tipărirea de bancnote noi. Problema a rămas astfel nerezolvată, în vreme ce bancnotele uzate continuau să circule şi să se deterioreze.

Se înţelege de ce, pe 25 decembrie 1989, un entuziast a scris în registrul de comenzi al Imprimeriei, cu speranţa că perioada grea s-a încheiat iar întreprinderea îşi va relua activitatea: „Trăiască România Liberă!“. De altfel, datorită valorii reduse a nume­ra­rului aflat în fondul de rezervă al băn­cii, la aceeaşi dată, au fost lansate de urgenţă primele comenzi de bancnote noi la cupiurile de 10 lei şi 100 lei.

Criza era însă departe de rezolvare, fiind încă pe pantă ascendentă. Odată cu începutul anului 1990, aprobarea de către noile autorităţi a restituirii părţilor sociale constituite de salariaţi la diverse întreprinderi a generat noi cereri de numerar. S-a mers până într-acolo încât grupuri de protestatari au pichetat sediul Băncii Naţionale, cerându-şi banii şi proferând injurii, jigniri şi ameninţări. Deşi conducerea băncii a încercat să poarte discuţii cu aceştia şi să le ofere soluţii alternative, precum consemnarea la CEC a respectivelor sume de bani, oamenii nu au acceptat. Pentru a se face faţă situaţiei s-au desigilat sacii care conţineau bancnote destinate distru­gerii, iar biletele au fost repuse în circulaţie, în starea în care se aflau.

Creşterea continuă şi galopantă a in­flaţiei în România după 1990 (170,2 % în 1991 şi 210,4% în 1992) a obligat banca centrală să emită în ritm susţinut noi bancnote de tipul celor aflate deja în circulaţie solicitându-se Imprimeriei să lucreze la capacitate de producţie maximă. În intervalul decembrie 1989 – decembrie 1992, valoarea nume­rarului aflat în afara sistemului bancar a crescut de circa 4,5 ori. Pentru a susţine această creştere, pe lângă mă­surile deja menţionate, banca centrală a trebuit să mobilizeze întreaga rezervă de numerar, prin repunerea în plăţi a numerarului uzat, retras din circulaţie în vederea distrugerii şi să reprogrameze, uneori, plăţile. Astfel, în funcţie de stocurile existente în unită­ţile teritoriale ale băncii centrale şi de cererile de numerar primite, se re­curgea în mod frecvent la redistri­buirea de valori între unităţi limitro­fe, pentru a acoperi temporar defi­citul de numerar. Soluţia între­văzută pentru ieşirea din impas era, pe lângă imprimarea în ritm susţinut de noi bancnote de tipul celor aflate deja în circulaţie, tipărirea unei noi bancnote, cu valoare nominală mai mare.

Consecinţă firească, lipsa numerarului din circulaţie a pus presiune pe activitatea Imprimeriei, obligată să facă faţă, pe lângă tipărirea la foc continuu a vechilor însemne monetare, la proiectarea unui nou bilet de bancă, în condiţiile în care ultima dată când pregătise pentru tipar bancnote de la faza de proiectare fusese cu 25 de ani în urmă, pentru biletele emisiunii 1966, cele care se aflau încă în circulaţie în 1990 şi au continuat să fie utilizate până în 1994.

La începutul ultimului deceniu din secolul al XX-lea, dotarea tehnică a imprimeriei BNR rămăsese la nivelul anilor 1970. Existau două maşini de imprimare specifice tipăririi de bancnote şi una de înseriere, care aveau o vechime de peste 30 ani şi, ca atare prezentau o stare de uzură, fizică şi morală, avansată, neputându-se realiza un volum de producţie acoperitor pentru BNR. Pe lângă aceste „utilaje conducătoare” pentru Imprimerie, mai existau echipamente pentru tăiat hârtie şi maşini de numărat coli, iar toate celelalte operaţiuni de pregătire a plăcilor, verificarea biletelor şi numărarea lor se făceau manual.

Practic, necesitatea creşterii rapide a capacităţilor de producţie ale Imprimeriei pusă în practică cu abnegaţie de Constanţa Gudin, director general al RAIBNR, a făcut ca, începând cu anul 1992, să fie achiziţionată, din import, o a treia maşină de imprimare plană şi primele maşini de numărat bancnote, care au înlocuit numărarea manuală.

În privinţa personalului, faţă de perioada 1985-1986 când numărul angajaţilor se ridica la 360, până în 1990 acesta s-a diminuat cu o cincime, ajungând la 295 de salariaţi. În aceste condiţii, vreme de trei ani, până în 1992, întreprinderea a trebuit să lucreze pe trei schimburi, şapte zile din şapte, pentru a onora comenzile băncii centrale.

În noiembrie 1990, guvernatorul Mugur Isărescu, numit în funcţie cu numai o lună înainte, a transmis Imprimeriei solicitarea de a pregăti tipărirea unei noi bancnote, cu valoarea nominală de 500 lei, împreună cu un proiect în creion al acesteia. De altfel guvernatorul se va implica trup şi suflet în realizarea acestei noi bancnote. La vremea aceea întreprinderea îşi avea încă sediul în Palatul Vechi al BNR şi întâlnirile cu persoanele implicate în proiect, în perioada de pregătire a acestuia, erau zilnice, fie în atelierele Imprimeriei, fie în cabinetul guvernatorului, un număr de 80 de variante de tipar de probă fiind analizate până la definitivarea proiectului final.

Noul bilet de bancă urma să fie dedicat sculptorului Constantin Brâncuşi. De ce Constantin Brâncuşi? Pentru că noua conducere hotărâse ca pe bancnotele ce urmau să fie lansate în circulaţie de BNR, în perioada următoare, să figureze numai personalităţi marcante ale culturii şi istoriei României, iar fiecare regiune istorică a ţării să fie reprezentată de o personalitate. La realizarea acestor însemne monetare urmau să fie folosite hârtie şi cerneluri de bună calitate ce permiteau a fi încorporate elemente de siguranţă ce puteau asigura o protecţie eficientă împotriva încercărilor de falsificare.

Mai mult, se hotărâse a se relua tradiţia semnării biletelor de bancă de către guvernatorul băncii centrale, tradiţie întreruptă de comunişti în 1952, odată cu reforma monetară, şi apoi cu emisiunea din 1966 când noile bancnote nu au mai purtat semnătura guvernatorului şi a casierului central, aşa cum era cutuma.

Pentru desenul în detaliu după proiect s-a apelat la Octavian Ioan Penda, artist plastic multilateral, care excela în domeniul gravurii. S-a apelat la soluţia desemnării unui artist plastic apreciat în ţară întrucât criza de timp în care se afla banca centrală făcea imposibilă o organizarea a unui concurs public de teme şi machete grafice, aferente noilor valori nominale. Penda a realizat în peniţă portretul de pe avers şi imaginea centrală de pe revers (sculptorul aşezat la Masa Tăcerii, având în spate Coloana Infinitului). Specialiştii Imprimeriei au redus la dimensiunea bancnotei desenele la scară mărită ale lui Penda, şi au completat imaginile de pe cele două feţe cu elemente de design specifice unei bancnote.

Odată proiectul acceptat de banca centrală, s-a făcut separarea pe culori a designului şi s-au realizat filmele pentru fiecare culoare, filme care serveau la fabricarea plăcilor de imprimare, proces anevoios care se desfăşura în cea mai mare parte manual. Plăcile se realizau printr-un proces de copiere fotochimică pe foi de tablă din alamă cromată. Pregătirea acestui material era ea însăşi dificilă, întrucât tabla nu avea grosime constantă pe toată suprafaţa, şi, după ce era aprovizionată de la producător, trebuia egalizată prin şlefuire manuală, acolo unde era mai groasă, cu o pastă abrazivă specială, pe bază de cărbune de tei. Odată grosimea egalizată, placa era cromată la Fabrica de Timbre sau la Monetăria Statului, apoi se întorcea la Imprimerie, unde se acoperea cu o substanţă fotosensibilă. Plăcile erau apoi impresionate la lumină cu ajutorul filmelor, printr-un procedeu asemănător fotografierii, se developau şi erau atacate chimic pentru a scoate în evidenţă relieful liniilor pe care urma a se aplica cerneala tipografică. Reuşita acestui proces depindea exclusiv de priceperea lucrătorului. Un atac chimic superficial era ineficient, iar unul prelungit putea distruge relieful de pe placă. Mai menţionăm că o placă rezista la imprimarea a

30 milioane de coli, după care se uza şi trebuia să fie înlocuită, iar la o bancnotă se foloseau simultan şapte plăci, câte una pentru fiecare culoare, patru pentru avers şi trei pentru revers.

Un rol determinant în realizarea plăcilor l-a avut Ion Tolbaru, care era gravor, angajat al Imprimeriei BNR între anii 1943-1993 şi care inventase un procedeu pentru tipar înalt constând în realizarea suportului de imprimare pe alamă cromată.

Suportul de imprimare a fost adus din import de la o firmă cu tradiţie în lumea fabricanţilor de hârtie de bancnote, respectiv Portals – Sihl, firmă care mai produsese în trecut, înainte de 1944, hârtie pentru Banca Naţională a României, deoarece hârtia produsă pe plan local de Letea Bacău, şi folosită pentru tipărirea bancnotelor de 10, 25, 50 şi 100 lei, emisiunea 1966, era improprie. Tot din import, de la SICPA, unicul producător şi furnizor de cerneluri pentru imprimeriile de bancnote, s-au adus şi cernelurile tipografice şi materialul filmelor. Este de reamintit faptul că începând cu anul 1990 au pătruns şi în România echipamente de copiat, ce puteau lesne reproduce biletele de bancă ce nu erau protejate de elemente de siguranţă performante. Tehnologia de imprimare deţinută de Imprimerie în acea perioadă nu permitea aplicarea tiparului în relief, intaglio, un element greu de falsificat, care permitea ca prin palparea unui bilet să poată fi stabilită autenticitatea acestuia. Lipsa acestui element trebuia compensată prin prezenţa altor elemente de siguranţă, cât mai performante. Este lesne de înţeles de ce BNR a hotărât folosirea de materii prime de bună calitate pentru realizarea şi protecţia noilor bilete.

Tipărirea propriu zisă a noii bancnote cu valoarea de 500 lei a început în aprilie 1991, la mai puţin de şase luni de la demararea proiectului constituind, un adevărat record. Bancnotele au fost puse în circulaţie odată cu „plata chenzinei a doua a lunii aprilie”, respectiv pe 1 mai 1991.

La tăierea biletelor din coală a ieşit la iveală un neajuns pe care nu-l prevăzuse nimeni. Lipsa de experienţă în proiectarea bancnotelor, prelungită pe 25 de ani, îşi arăta efectele. Bancnota de 500 lei, prima emisă de BNR după revoluţie, a fost în acelaşi timp şi prima bancnotă românească fără chenar alb. Bancnota avea tipar până la margine pe trei dintre laturile sale, lucru complet neobişnuit pentru un bilet de bancă, fapt care a generat unele dificultăţi tehnice legate de tăierea la format a biletelor tipărite în coli. Din cauză că designul biletului nu avea continuitate în coală sus/jos şi stânga/dreapta, erau greu de tăiat astfel încât un fragment dintr-o bancnotă să nu apară pe cea adiacentă, fapt care a pus presiune pe verificarea finală ce se făcea, şi aceasta, manual.

În contextul inflaţionist al anului 1991, după lansarea bancnotei de 500 lei au început pregătirile pentru imprimarea unei noi bancnote, aceea de 1.000 lei pe care era reprezentat portretul poetului Mihai Eminescu. Grafica acesteia a fost realizată de artistul plastic Nicolae Săftoiu. Având însă în vedere procesul laborios de pregătire a imprimării, descris mai sus, şi, mai ales, timpul necesar derulării lui, în contextul creşterii solicitărilor de numerar în piaţă, banca centrală a realizat în străinătate un prim tiraj, după care plăcile au fost aduse la Bucureşti, iar bancnotele s-au tipărit mai departe la Imprimeria BNR. Acestea aveau ca dată de emisiune „Septembrie 1991”. În primul trimestru al anului 1992 a intrat sub tipar o nouă bancnotă, având valoarea nominală de 5.000 lei, cu portretul lui Avram Iancu, realizată după proiectul aceluiaşi Nicolae Săftoiu. Machetarea şi pregătirea plăcilor s-a făcut la firma care a lucrat şi la bancnota de 1.000 lei, iar tipărirea bancnotelor s-a realizat la Bucureşti. Biletele aveau ca dată de emisiune „Martie 1992”. Legat de această valoare nominală şi de urgenţa lansării în circulaţie, angajaţii mai vechi ai Imprimeriei povestesc că, la vremea respectivă, s-ar fi luat în considerare chiar varianta adăugării unui zero pe bancnota de 500 lei, ca să se scurteze timpul de pregătire a noii bancnote.

O istorioară, oarecum hazlie, cu privire la problemele create băncii centrale este aceea că înainte de 1989 şi o bună perioadă după aceea, până la finele anilor 1990, distrugerea bancnotelor româneşti se făcea prin macerare în nişte maşini de tip hidrapulper, iniţial la Fabrica de Hârtie de la Piatra-Neamţ şi apoi la fabrica din Buşteni, bumbacul recuperat fiind apoi folosit la fabricarea hârtiei sub diverse forme. Calitatea slabă a hârtiei şi a cernelurilor folosite la imprimarea biletelor de bancă din emisiunea 1966 făcea ca distrugerea biletelor supuse procesului de macerare să fie facilă, aproape totală. Cu toate acestea, uneori, au mai fost situaţii când în hârtia higienică au fost identificate fragmente ale bancnotei de 100 lei.

Odată cu introducerea în procesul de imprimare a hârtiei de bună calitate, achiziţionată din import, s-au accentuat şi problemele determinate de distrugerea prin macerare, întrucât hârtia rezista la procesul de macerare, iar în fibrele de bumbac refolosite pentru fabricarea de hârtie exista riscul tot mai prezent să fie regăsite fragmente intacte ale bancnotelor de bancă româneşti. Mai mult, durata procesului de distrugere se prelungea semnificativ de mult şi făcea ca întreaga operaţiune să nu mai fie profi­tabilă pentru fabrica de hârtie, datorită cheltuielilor determinate de întreg procesul de distrugere. Colaborările cu cele două fabrici au încetat.

Drept urmare, Banca Naţională a fost nevoită să găsească alte soluţii. O soluţie identificată a fost de a arde bancnotele retrase din circulaţie în cup­­toarele folosite la producerea agentului termic de către centralele termice din Bucureşti şi Giurgiu. Nici aceste colaborări nu au fost de lungă durată, întrucât, de această dată, calitatea foarte bună a cernelurilor folosite la imprimare a făcut ca cenuşa rezultată să se depună pe injectoare şi filtre, pietrificându-se după mai multe cicluri de ardere, distrugând cuptoa­rele.

Având în vedere cantitatea mare de bancnote ce trebuia distrusă, pentru că fuseseră înlocuite emisiunile 1966, apoi 1991-1992, precum şi incertitudinea continuării distrugerii bancnotelor prin cele două metode practicate, până la apariţia bancnotelor imprimate pe polimer, Banca Naţională a optat pentru o soluţie mixtă de distrugere a bancnotelor de hârtie retrase din circulaţie, prin tocare, pe echipamente achiziţionate în acest scop, tocătura fiind dusă la groapa de gunoi, şi prin macerare sau ardere, atunci când era cazul.

Treptat Imprimeria băncii centrale a depăşit greutăţile anilor 1990, ajungând ca, printr-o consecventă strategie de dezvoltare a capacităţilor de producţie, să susţină programele de emisiune monetară ale băncii centrale.

Numărul tot mai mare de contrafaceri de bună calitate, realizate în afara ţării după 1995, au făcut necesară înlocuirea vechilor bancnote cu altele care să aibă o calitate mai bună a imprimării, cu elemente de siguranţă mai performante aplicate în procesul de tipărire. Pentru ca aceste bancnote să poată fi produse în ţară Imprimeria BNR, a achiziţionat un nou echipament de imprimat, tip SIMULTAN, în anul 1998, iar CA al BNR a luat decizia de a susţine efortul financiar al Imprimeriei, prin achiziţio­narea unei maşini de numerotat ce a fost pusă ulterior, printr-un contract de comodat, la dispoziţia Imprimeriei, înlocuind vechea maşină utilizată la înserierea bancnotelor româneşti încă din anii 1970.

Această maşină de numerotat, îm­pre­ună cu noua maşină de imprimat achi­ziţionată de către Imprimerie în 1998 au asigurat tipărirea bancnotelor din noua emisiune,1998, respectiv valo­rile de 1.000 lei, 5.000 lei şi 10.000 lei, pentru care machetarea şi origi­­narea filmelor s-au făcut tot în afara ţării.

Ca o încununare a eforturilor depuse după 1990 şi a experienţei acumulate, în anul 2001, la solicitarea BNR, printr-o mobilizare exemplară, Imprimeria a adoptat în numai patru luni sistemul de imprimare pe suport de polimer, fiind astfel prima impri­merie de bancnote din Europa care a tipărit bilete de bancă pe acest suport.

Imprimarea bancnotelor româ­neş­ti pe polimer este ea însăşi o poveste interesantă. Voi dezvolta însă acest subiect cu o altă ocazie.

 

Ionel Niţu este director al Direcţiei Emisiune, Tezaur şi Casierie din Banca Naţională a României, din septembrie 1999. Anterior între ianuarie 1992 – august 1999, a fost director adjunct al acestei direcţii.

► A fost director adjunct la Banca Comercială Română (decembrie 1991 - aprilie 1992) şi director la Banca de Export-Import a României (mai - decembrie 1991).

► După absolvirea ASE Bucureşti a fost economist la CEC (octombrie 1981 – mai 1987). Apoi, inspector principal, economist principal II, economist principal I la Banca Naţională a României (iunie 1987 - noiembrie 1990).

AFACERI DE LA ZERO