Revoluţia creditelor ipotecare în franci elveţieni a început în 2006, când băncile româneşti au început să descopere francul ieftin. Mai multe instituţii de credit locale au propus clienţilor varianta finanţărilor în franci elveţieni, care le permiteau să împrumute sume mai mari datorită dobânzilor mici. De cele mai multe ori dobânzile mici erau însă doar promoţionale, fixe pentru primul an, după care deveneau variabile. Clienţii care au mizat pe avantajul dobânzilor mici au fost arşi de curs.
Francul elveţian se pregătea în 2006 să dea lovitura pe piaţa creditului odată ce şi unele bănci mari au împrumutat soluţia de finanţare ieftină folosită de şase ani în Europa Centrală şi importată de OTP Bank România în 2005. Deşi oferta iniţială a OTP a fost privită cu neîncredere, vânzările ulterioare şi-au spus cuvântul. În doar zece luni, OTP a găsit 150.000 de clienţi pentru credite în franci elveţieni în valoare totală de 175,9 mil. franci (peste 111 mil. euro).
Diferenţa de cost faţă de finanţările în euro era încă semnificativă, aşa încât băncile au preferat să exploateze această soluţie cât mai renta. Rezerva minimă obligatorie de 40% cerută de BNR se aplica şi surselor atrase în franci, însă moneda elveţiană putea şi adusă la un preţ mai mic prin intermediul băncilor-mamă.
La sfârşitul anului 2008, soldul creditelor în franci eleveţieni pentru populaţie ajunsese la un sold de circa 12 mld. lei (echivalentul a 4,6 mld. franci) plecând practic de la zero în 2005. În noiembrie 2014, soldul împrumuturilor în franci acordate populaţiei era de circa 8 mld. de lei.
Bancherii au văzut creditul în franci elveţieni ca o supapă de creştere a creditării, mai ales pe segmental creditului ipotecar, dar se aşteptau ca BNR să încerce la un moment dat să restricţioneze acest canal.
De la sfârşitul lui 2008, vânzările de credite în franci au fost practic blocate, multe bănci eliminând acest produs din ofertă.
