Măsurile de stimulare fiscală de o magnitudine nemaiîntâlnită luate de statele dezvoltate în lupta cu pandemia Covid 19 au indus, în statele emergente, iluzia că legile economice pot fi suspendate şi că, la urma urmei, există “prânz gratuit” (free lunch), pentru care să nu plătească nimeni, nici în prezent, nici în viitor. Însufleţiţi de această iluzie, oamenii de afaceri români grupaţi în asociaţia Romanian Business Leaders şi în alte zece organizaţii de business au solicitat recent Guvernului accesarea unui pachet de asistenţă financiară de 30 miliarde euro (aproape 15% din PIB) pentru recapitalizarea firmelor autohtone şi repornirea economiei. Această propunere este făcută prin mimetism (“dacă alţii pot să o facă, noi de ce nu am putea?”), dar nu ţine seama de următoarele aspecte:
- Ceea ce le este permis statelor dezvoltate nu le este permis statelor emergente, precum România. Dacă oamenii noştrii de afaceri ar citi cu atenţie orice propunere referitoare la relaxări fiscale şi monetare (gen Quantitative Easing, Helicopter Money etc), ar vedea că autorii lor au grijă să sublinieze că respectivele propuneri au sens în economiile dezvoltate (SUA, Germania, Franţa), dar în nici un caz nu sunt recomandate economiilor emergente. Această diferenţă de abordare se datorează faptului că pieţele sunt dispuse să tolereze niveluri de îndatorare mult mai mari pentru statele dezvoltate (de peste 100 la sută din PIB pentru guverne şi de peste 300 la sută din PIB pentru toate sectoarele), în timp ce pentru statele emergente nivelurile respective de toleranţă sunt pe la jumătate. Această abordare duală are următoarele explicaţii:
- Pentru creditori este importantă nu atât datoria unui stat în sine, cât balanţa dintre datorii şi creanţe. De exemplu, Marea Britanie are o datorie totală de peste 300 la sută din PIB, dar are creanţe de încasat de la restul lumii chiar mai mari decât această cifră, astfel încât, per total, este creditor net. În timp ce România, chiar dacă are o datorie totală de numai circa 120 la sută din PIB, dar foarte puţine creanţe de încasat de la restul lumii, se află în situaţia de debitor net;
- Pentru creditori este importantă avuţia (netă de datorii) acumulată într-un stat, care poate fi lichidizată şi utilizată pentru achitarea unui nou credit. Astfel, state precum Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie au avuţii nete (net worth) echivalente cu de câte 5 ori PIB-ul statelor respective, ca rezultat al istoriei; multe – dar nu toate – au fost mari puteri coloniale. În România, avuţia (netă de datorii) se ridică la circa 1,4 PIB-uri (această ţară a fost mai tot timpul sub vremi, nu deasupra vremilor), astfel încât capacitatea ei de a rambursa un eventual credit- mamut este mult mai mica.
2, Statele dezvoltate însele vor plăti un cost exorbitant pentru extravaganţele fiscale din prezent. Deja economiştii lor se gândesc la modalităţi neortodoxe de reducere a datoriilor uriaşe ce vor rezulta: reprimare fiscală (adică plata de către stat a unor dobânzi sub nivelul pieţei, pentru o perioadă lungă de timp şi ţinerea dobânzilor bancare sub nivelul inflaţiei), o creştere semnificativă a inflaţiei care să erodeze datoria contractată în termeni nominali, iertări masive de datorii (generatoare de hazard moral, întrucât îi penalizează pe buni-platnici) etc. Nici măcar pentru statele dezvoltate legile economice nu sunt suspendate: cineva va trebui să plătească pentru consumaţia din prezent. Cu atât mai mult, această concluzie este valabilă pentru statele emergente, precum România. Mai mult decât atât, aducerea de putere de cumpărare, prin împrumuturi, din viitor în prezent – în numele depăşirii crizei – va ridica şi problema echităţii inter-generaţionale. Deja generaţia tânără este chemată să se sacrifice pentru a-i proteja pe vârstnici în contextul pandemiei; adăugaţi la aceasta costul uriaş al programelor de mediu care vor fi implementate în următoarele decenii şi, deasupra tuturor, adăugaţi costul dobânzilor la trilioanele de euro sau dolari care se vehiculează astăzi si pe care tot generaţia tânără de acum va trebui să le achite: nu vi se pare cam mult?
3. Pentru că aceasta este esenţa problemei: majoritatea fondurilor de ajutorare vor veni sub forma de împrumut şi nu sub forma de granturi. Este adevărat că, Comisia Europeană va renunţa, anul acesta, la solicitările de cofinanţare, diminuând astfel efortul bugetar al statelor recipiente. Şi la fel de adevărat este că se vor crea fonduri europene care vor avea caracteristici de granturi. Dar sumele cu adevărat importante vor veni sub forma de împrumuturi, purtătoare de dobândă şi cu condiţionalităţi ataşate. Este suficient să observăm dificultăţile de accesare a unor noi împrumuturi de către Italia, care este un stat important, membru al zonei euro, lovită puternic de pandemie, cu un deficit bugetar sub 3 la sută în anul trecut şi cu o datorie publică mare, dar deţinută în cea mai mare măsură de cetăţenii şi firmele autohtone (adică posibil de rostogolit la infinit). La ce tratament preferenţial ar putea să spere România, care nu este un stat important la nivelul UE, nu este membru al zonei euro, a fost lovită moderat de pandemie, a avut un deficit bugetar de peste 4 la sută în 2019, iar datoria publică – chiar dacă este mică – este deţinută în proporţii semnificative de non-rezidenţi (care pot cere oricând onorarea ei)?
4. Dacă ne uităm la pachetele de ajutorare ale economiei implementate de state comparabile cu noi, constatăm următoarele: în Polonia, cea mai mare parte a pachetului de circa 10 la sută din PIB este constituită din garanţii de stat, care este posibil să nu fie activate niciodată. În Ungaria, o mare parte a pachetului este reprezentată de măsuri care au fost deja implementate cu ani în urmă: este ca şi cum guvernul României ar promite reducerea TVA la 9 la sută pentru alimente sau reducerea impozitului pe venit de la 16 la 10 la sută. Altminteri, măsurile efective luate pentru sprijinirea economiei nu diferă prea mult în Romania faţă de celelalte două state.
5. Prin relaxarea fiscala pro-ciclică începută în vara anului 2015 şi continuată până la sfârşitul anului trecut, România şi-a epuizat toată muniţia pe care ar fi putut să o utilizeze în condiţii de criză. Pentru că una este să vii de la un surplus bugetar de 1 la sută din PIB la un deficit de 3 – 4 la sută din PIB (precum Germania sau Bulgaria (da, Bulgaria!) şi alta este să vii de la un deficit de 4,3 la sută din PIB la un deficit de 7 la sută din PIB (fără a lua în calcul aplicarea legii pensiilor). La ce fel de clemenţă se poate aştepta România din partea Comisiei Europene, în aceste condiţii? A trecut relativ neobservat faptul că, zilele trecute, statele membre ale UE au votat în unanimitate declanşarea Procedurii de deficit excesiv la adresa României. Fapt care arată două lucruri: că Pactul de Stabilitate şi Creştere nu a fost îngropat (“frate, frate, dar brânza e pe bani”) şi că, chiar şi statele dispuse să fie indulgente cu România nu au putut închide ochii la enormitatea cifrei de deficit (obţinut în vremuri de creştere economică).
6. S-ar putea aduce în discuţie un sprijin din partea FMI, similar celor 13 miliarde euro luate cu imprumut în 2010. Numai că este important a se cunoaşte faptul că Fondul nu sprijină prin programele sale recapitalizarea companiilor, ci acordă împrumuturi statelor cu scopul finanţării în condiţii preferenţiale ale deficitelor externe. Chiar presupunând ca s-ar putea obţine o derogare în acest sens, chiar crede cineva că FMI va acorda bani fără conditionalităţi stricte de reformare a finanţelor şi a sectorului real al economiei? Iar o primă condiţionalitate pe care ar putea să o ceară – pe bună dreptate – Fondul, ar fi de a vedea că sectorul privat din România capitalizează firmele pe care le deţine la nivelul minim solicitat de Legea 31/ 1990. Conform unor calcule, necesarul de capitalizare suplimentară respectiva s-ar ridica la circa 30 miliarde euro, adică suma solicitată în prezent de sectorul privat sub formă de pachet de asistenţă financiară.
7. Nici chiar convingerea – improbabilă – a Comisiei şi a Fondului de a trata cu îngăduinţă România nu ar fi suficientă, fără o convingere asemănătoare a agenţiilor de rating şi a pieţelor. Iar aici, credibilitatea României atârnă de un fir de păr, ţara fiind situată pe ultima treaptă a investment grade şi orice retrogradare însemnând intrarea în categoria junk (“gunoi”). Pentru ca această retrogradare să nu se întâmple, agenţiile de rating vor vrea să vadă încă de anul acesta voinţa pentru reducerea în perspectivă a deficitului bugetar, nicidecum măsuri care să adauge la acesta în viitor.
În concluzie, orice lărgire a deficitului sau a datoriei întreprinsă în prezent în numele combaterii crizei va lungi perioada de reajungere la normal în perioada post-criză, va mări costurile ataşate şi va amplifica reformele care vor trebui făcute.
În acest context, Guvernul ar face bine să reziste apelurilor de imitare necritică a practicilor din ţările dezvoltate, chiar dacă acest lucru este dificil într-un an electoral. Opoziţia ar trebui să îşi înfrâneze impulsurile de a supralicita orice măsură economică, deoarece s-ar putea ca votul popular să o aducă la guvernare în nişte condiţii economice la a căror toxicitate ea, Opozitia, să fi contribuit din plin. Organizaţiile patronale străine existente în România (Consiliul Investitorilor Străini, Amcham etc) ar face bine să tempereze elanul colegilor din patronatele române, aducându-le argumente de genul celor de mai sus. Iar patronatele române ar trebui să aibă grijă ce îşi doresc: s-ar putea să se îndeplinească.
