Fără îndoială că reducerea ţintei de deficit bugetar în 2012 la 1,9% din PIB şi menţinerea datei de aderare la euro în 2015 reprezintă obiective îndrăzneţe ale autorităţilor. În sine, asemenea obiective pot fi benefice şi mobilizatoare de resurse. Din punct de vedere practic însă, este necesară o evaluare realistă a contextului şi a efectelor pe care atingerea acestor obiective pot să o aibă asupra economiei.
Diminuarea deficitului bugetar, în ritmul în care s-a făcut în ultimii doi ani, reprezintă o performanţă notabilă. Reducerea acestuia în echivalentul a 2% din PIB pe an, în condiţii de recesiune nu este un lucru tocmai uşor de realizat. Acest efort va fi la fel de intens şi în 2012, când ajustarea bugetară va trebui să fie mai mare, de 2,5% din PIB, este drept în ipoteza în care se estimează şi creştere economică.
Preferinţa autorităţilor pentru un deficit bugetar mai mic decât cel agreat iniţial, de 3% din PIB, în 2012 este explicabilă. Temerea principală este legată de capacitatea şi costul de refinanţare a datoriei publice. În contextul actual global costul împrumuturilor poate varia dramatic în intervale foarte scurte de timp. De exemplu, numai în decurs de 5 luni Franţa, o ţară al cărei rating este încă triplu A, a ajuns să plătească de patru ori mai mult.
La începutul lui noiembrie, în mai puţin de o săptămână, randamentul obligaţiunilor de stat ale Italiei a crescut cu aproape o treime, la 7,5%. Ţări ca şi Cehia, Slovenia sau Austria, cu economii relativ solide, plătesc şi ele un cost suplimentar acum faţă de numai o săptămână în urmă. În această conjunctură, România ar putea plăti şi ea mai mult datorită simplului fapt că percepţia relativă a riscului se schimbă pe pieţele internaţionale de referinţă.
La structura actuală a datoriei publice a României, un avans cu două puncte procentuale al costului de împrumut ar duce la o creştere instantanee a deficitului bugetar cu aproape 0,5% din PIB. Însă acest cost poate creşte suplimentar odată cu includerea arieratelor în buget. Dacă obiectivul de reducere a deficitului bugetar este unul potrivit, modul în care aceasta se face contează şi mai mult. Ajustarea fiscală din ultimii ani s-a realizat printr-o abordare pur contabilă în care plafonarea cheltuielilor a făcut posibilă atingerea ţintelor.
Dezavantajul acestei abordări este că nu ţine cont de implicaţiile economice ale măsurilor luate şi, implicit, distorsionează puternic rolul politicii fiscale în mix-ul politicilor economice. Fără o logică economică care să stabilească legăturile între necesarul de cheltuieli şi performanţă sau productivitate, riscul unei abordări contabile a politicii fiscale este acela al deprecierii accelerate a capitalului uman şi fizic. Exemplele din sănătate sau învăţămant sunt elocvente în acest sens. Regenerarea ulterioară a capitalului concomitent cu diminuarea erodării acestuia ar putea necesita costuri mult mai mari.
Importanţa politicii fiscale în mix-ul de politici economice capătă un rol determinant în ipoteza aderării României la zona euro. Pentru ţările din zona euro politica fiscală rămâne pârghia de bază prin care şocurile din economie sunt atenuate. Modul în care politica fiscală se implementează azi în România este departe de a genera încrederea necesară că poate oferi răspunsuri potrivite în ipoteza în care am fi în zona euro. Ne-am aflat până acum câteva zile în situaţia în care autorităţile aşteaptă prognoze ale unor indicatori de bază, precum inflaţia sau creşterea economică, de la FMI sau CE pentru construcţia bugetului pe 2012 cu numai câteva zile înainte ca acesta să fie făcut public.
După mai bine de două decenii de economie de piaţă această situaţie este deplorabilă şi sugerează că întărirea capacităţii de analiză şi prognoză a autorităţilor trebuie să devină o prioritate. Ca urmare a acestei situaţii, nu este de mirare că politica de taxe şi impozite nu este optimală. Ratele implicite ale TVA, CAS sau ale impozitului pe venit/profit sunt printre cele mai mici din Europa. Iar orice creştere aleatoare de taxe sau impozite este de aşteptat să reducă şi mai mult, per ansamblu, rata implicită de taxare - aşa cum a demonstrat recent şi creşterea TVA-ului.
Politica fiscală are nevoie de un concept şi o viziune pe termen lung care să se adreseze atât componentei de venituri, cât şi celei de cheltuieli. Această abordare ar avea ca efect indirect îmbunătăţirea substanţială a competitivităţii României - condiţie esenţială în ipoteza aderării la zona euro. O analiză recentă (cu Daniel Dăianu şi Ella Kallai co-autori) arată că diferenţele sectoriale de productivitate faţă de alte ţări din UE, deşi s-au redus în ultimii ani, rămân totuşi semnificative.
Criza datoriilor suverane va alimenta turbulenţele de pe pieţele financiare şi în anii ce vin. Pentru România implementarea unei politici fiscale precaute este calea potrivită de urmat. Însă modul de abordare a acesteia trebuie schimbat radical. Şi aici, transferul şi acumularea de expertiză de care să beneficieze autorităţile vor avea un rol determinant. Obiectivul adoptării euro în 2015 nu este realizabil din punct de vedere economic. Consecinţa unei eventuale decizii politice de a intra în zona euro, aşa cum va arăta ea în 2015, va fi acumularea în timp, ulterior, a unor dezechilibre economice. Însă, în cele din urmă, aşa cum istoria a arătat de multe ori, voinţa politică nu poate fi un substitut la nesfârşit pentru soliditatea fundamentelor economice.
Laurian Lungu este Managing Partner al Macroanalitica
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
