Următorul text reprezintă opinia lui Horia Braun, CEO al administratorului de fonduri mutuale Erste Asset Management, şi este preluat integral:
O vorbă populară spune că „suma viciilor rămâne constantă”. Carevasăzică, spre exemplu, dacă te laşi de fumat, o să mănânci mai mult şi o să te îngraşi, dacă te laşi şi de mâncat, o să devii ursuz şi morocănos sau o să cazi în alte ispite, ş.a.m.d. E o glumă, evident, dar ca orice vorbă de duh care a devenit „virală” în conştiinţa populară, există acolo un substrat de înţelepciune. Nu sunt eu un expert în interpretarea unor astfel de expresii, însă suspectez că un fel de a privi lucrurile este că există un echilibru în lumea asta şi în fiecare individ, care se manifestă şi la nivel fizic, dar şi la nivel psihic, iar aşa-numitele „vicii”, în doze mici şi controlate, vin să contrabalanseze sau să compenseze alte dezechilibre fizice şi/sau psihice cronice, cum ar fi, spre exemplu, stresul zilnic de la job sau din alte interacţiuni sociale1.
Acest principiu al compensării unor excese prin alte excese nu este deloc străin nici corpului macroeconomic. Să luăm, spre exemplu, deficitul extern al României: conform unei identităţi macroeconomice de bază, valoarea deficitului de cont curent al balanţei de plăţi (denumirea „oficială” a deficitului extern) este egală cu diferenţa dintre investiţii şi economii la nivel macroeconomic. La rândul lor, economiile reprezintă diferenţa dintre ceea ce produce economia (PIB-ul) şi ceea ce consumă populaţia şi Guvernul. Cu alte cuvinte, dezechilibrul extern al ţării noastre măsoară excesul nostru de investiţii şi consum vizavi de ce reuşim să producem, ceea ce, în vorbe populare, măsoară cu cât ne întindem mai mult decât ne ajunge plapuma. Acest exces se manifestă şi pecuniar, ca o diferenţă între veniturile încasate şi cheltuielile efectuate, diferenţă care poate exista doar dacă este finanţată, iar această finanţare se poate face prin acumularea de datorie (de exemplu, obligaţiuni emise de Statul Român sau de companii româneşti către investitori străini), prin aport de capital (de exemplu, investiţii străine directe), prin donaţii sau granturi (de exemplu, fonduri europene nerambursabile), respectiv din rezervele acumulate în trecut (strict contabil, în cazul deficitului de valută, ar fi vorba de vânzări din rezerva internaţională a Băncii Naţionale a României).
Dacă vrem să săpăm mai mult pe urma deficitului extern, putem defalca economia între sectorul public şi cel privat, iar cel din urmă între sectorul companiilor şi cel al gospodăriilor populaţiei. Astfel, la nivelul sectorului public, dezechilibrul se manifestă prin deficitul bugetar, care măsoară cu cât cheltuieşte Statutul Român în ansamblul său în plus faţă de cât încasează din impozite, taxe şi contribuţii voluntare, inclusiv fonduri europene. Ca şi deficitul extern, şi cel bugetar trebuie finanţat, această finanţare realizându-se în general prin acumulare de datorie publică (prin emisiuni de obligaţiuni interne şi externe, dar şi prin contractarea de împrumuturi, de exemplu, de la organisme financiare internaţionale precum FMI sau Banca Mondială), şi rareori prin vânzarea de active ale statului (de exemplu, privatizări ale companiilor cu capital de stat). În fine, la nivelul sectorului privat, comparând consumul şi investiţiile realizate de populaţie şi de firme cu veniturile nete de impozite şi taxe, vom obţine un surplus sau un deficit aferent.
Grafic 1: Excedentul/ deficitul de finanţare al diverselor sectoare instituţionale din România în ultimii 20 de ani (milioane EUR)
Sursa datelor: Eurostat
Graficul 1 ilustrează evoluţia „exceselor” economiei României din ultimii 20 de ani2. Cifrele spun de altfel şi povestea economiei noastre din ultima perioadă: ca populaţie, cheltuim mai mult decât ne permitem de fapt în baza veniturilor pe care le încasăm3. Ca stat, până anul trecut, o luasem razna cu totul: necesarul de finanţare din anul 2024 a fost de 33 de miliarde de euro, aproape de 3 ori mai mare decât în 2009, anul celei mai adânci recesiuni din ultimele două decenii. La nivel de companii (non-financiare şi financiare), ar părea că stăm mai bine, existând un excedent de finanţare, însă acesta nu e suficient cât să acopere deficitele populaţiei şi sectorului public, şi, în plus, maschează o altă problemă a companiilor româneşti, şi anume lipsa de investiţii suficiente.
De altfel, în baza „legii compensaţiei”, investiţiile mai firave ale sectorului privat au fost contrabalansate de o creştere mai vârtoasă a investiţiilor publice, care, conform cifrelor publicate pe site-ul Ministerului Finanţelor, au urcat de peste 2,3 ori în ultimii 5 ani. Deci, o parte din deficitul nostru public vine totuşi din investiţii, multe dintre ele în infrastructură, deci cu impact productiv în viitor. Tot sectorul public (bugetar) a fost, de altfel, răspunzător şi pentru echilibrarea parţială a balanţei gospodăriilor populaţiei, care a fost afectată semnificativ de puseul inflaţionist din anul 2022, majorările de salarii şi de pensii publice compensând o bună parte din deteriorarea puterii de cumpărare, cu preţul însă al deteriorării bugetului public (Remember, viciile se transformă, dar nu dispar...).
Legea compensării poate fi însă privită nu doar din unghiul în care statul compensează o parte din deficienţele sectorului privat, ci şi din partea cealalaltă, din care statul acaparează tot mai mult din resursele societăţii, lăsând capitaluri şi forţă de muncă mai puţine disponibile ca sectorul privat să se dezvolte. Asta pentru că, pe de o parte, deficitul ridicat şi necesitatea finanţării sale induce o „foame” de finanţare a statului, care plăteşte dobânzi ridicate investitorilor în titluri, redirecţionând o bună parte din resursele financiare ale publicului local dinspre finanţarea întreprinderilor private. Acest fenomen este etichetat în engleză prin termenul de ”crowding out”. Un fenomen similar se întâmplă şi în piaţa muncii, căci aparatul statal acumulează o proporţie importantă (probabil între 20%-25%) din totalul angajaţilor (oficiali) din economie, iar nivelul relativ ridicat al salariilor din sectorul public sau cel puţin ritmul ridicat al creşterii acestor salarii a făcut ca sectorul privat să ţină pasul cu greu şi să piardă personal, câteodată valoros, în favoarea sectorului public.
Există sâmburi de adevăr pentru ambele puncte de vedere („statul ajută şi compensează” versus „statul acaparează – şi, în bună măsură, iroseşte – toate resursele”) şi probabil că, discutându-le mai profund, am intra pe tărâmul ideologiilor şi credinţelor politice (Stânga versus Dreapta politică). Nu îmi propun acest lucru şi nici să vă mai plictisesc cu teorie macroeconomică seacă înainte de Sărbători. Aş îndrăzni însă să privesc puţin în viitor, căci mi se pare interesant să speculăm puţin despre ce se va întâmpla în cazul mult anticipatului proces de ajustare bugetară (adică, de reducere a deficitului bugetar) care a fost demarat deja şi care va trebui să continue în perioada imediat următoare, dacă nu vrem să intrăm în vizorul „justiţiarilor pieţei de obligaţiuni” (în engleză, bond vigilantes), adică a investitorilor scrupuloşi şi sofisticaţi care finanţează azi, în mare măsură, deficitele nu numai ale României, ci şi ale altor state (inclusiv SUA, Marea Britanie, Franţa sau Japonia) cu nevoi mari de finanţare.
Astfel, dacă nevoile recurente ale statului vor începe să se diminueze treptat, se poate întâmpla unul din 3 scenarii. În primul, se reduce nevoia de finanţare a întregii economii (viciile noastre dispar încetul cu încetul), proces care implică însă, din păcate, o încetinire şi mai drastică a creşterii economice, dacă nu chiar o recesiune; un proces, aşadar, dureros, aşa cum e renunţarea la orice viciu. În al doilea scenariu, nevoia de finanţare a ţării scade mai puţin, pentru că va creşte în compensaţie nevoia de finanţare a populaţiei. Asta înseamnă o relansare a consumului şi/ sau a investiţiilor nefinanciare (de exemplu, imobiliare) ale populaţiei, finanţate eventual de sectorul bancar, care va avea resurse ceva mai mari eliberate în baza unor achiziţii mai reduse de titluri de stat. Un al treilea scenariu presupune tot că nevoia de finanţare externă a României se ajustează mai lent, pentru că, în paralel cu reducerea nevoii de finanţare a sectorului public, sectorul companiilor preia din resursele eliberate şi începe să investească mai puternic în extinderea afacerilor proprii.
Desigur că scenariul ce se va desfăşura în continuare va depinde mult şi de genul de măsuri de ajustare bugetară ce vor mai fi luate, însă, chiar şi din retorica guvernamentală actuală, pare clar că ultimul scenariu este de departe cel mai dezirabil pentru dezvoltarea sustenabilă a economiei. Pentru ca el să se întâmple însă, e nevoie ca antreprenorii să „păcătuiască” mai mult, căzând în „viciul” supraîncrederii în forţele proprii, al viselor greu de împlinit şi adesea al curajului considerat de alţii nesăbuit. Legea compensaţiei aplicată în viitor spune însă că, pentru unii, poate nu chiar puţini, „viciul” supra-încrederii se va transforma în „virtutea” progresului.
Să aveţi parte de Sărbători fericite şi să nu ezitaţi niciodată să vă încredeţi în forţele proprii!
