Am intrat într-o nouă eră politică, scrie David Brooks, editorialist New York Times. În ultimii aproximativ 40 de ani, am trăit în era informaţiei. Noi, cei din clasa educată, am decis, cu oarecare justificare, că economia postindustrială va fi clădită de oameni ca noi, astfel că am creat politici pe măsura nevoilor noastre.
Politica noastră din domeniul educaţiei a împins oamenii către direcţia urmată de noi: colegii de patru ani pentru ca aceştia să fie calificaţi pentru „joburile viitorului“.
Între timp, învăţământul vocaţional a slăbit. Am îmbrăţişat o politică a comerţului liber care mută joburile industriale în ţări cu costuri reduse pentru a ne putea concentra energiile pe companii din economia cunoaşterii conduse de oameni cu diplome universitare. Sectorul financiar şi al consultanţei s-a dezvoltat puternic, în timp ce sectorul manufacturier a slăbit.
Geografia a fost considerată lipsită de importanţă, necontând ce se întâmplă cu toate comunităţile lăsate în urmă. Politicile imigraţiei au dat oamenilor cu educaţie superioară acces la forţă de muncă cu salarii mici, în timp ce muncitorii mai puţin calificaţi s-au confruntat cu o competiţie sporită. Ne-am orientat către tehnologii verzi favorizate de oameni care lucrează cu pixeli şi am defavorizat oamenii din sectorul manufacturier şi al transporturilor al căror trai depinde de combustibilii fosili.
S-a produs o amplă redistribuţie a respectului. Cei care au urcat pe scara academică au fost celebraţi, în timp ce cei care nu au făcut-o au fost făcuţi invizibili. Situaţia a fost îndeosebi dificilă pentru băieţi.
Şcolile nu creează o bază pentru succes masculin, iar aceasta are consecinţe pe viaţă personale, şi acum naţionale, în opinia editorialistului de la New York Times.
Societatea a funcţionat ca un vast sistem de segregare, ridicându-i pe cei talentaţi academic peste tot restul. Rapid, diviziunea pe diplome a devenit cea mai importantă diviziune în viaţa americană. Absolvenţii de liceu mor cu nouă ani mai devreme decât absolvenţii de colegiu. Mai puţini dintre primii se căsătoresc şi mai mulţi divorţează şi au şanse mai mari de a avea un copil în afara căsătoriei. Probabilitatea de a deveni obezi este mai mare în rândul lor.
Un studiu recent al American Enterprise Institute a găsit că 24% dintre absolvenţii doar de liceu nu au prieteni apropiaţi. Probabilitatea ca aceştia să viziteze spaţii publice sau să se alăture unor grupuri comunitare şi ligi sportive este mai redusă în rândul lor decât în al absolvenţilor de colegiu.
Aceste divergenţe au dus la o pierdere de credinţă, o pierdere de încredere, un sentiment de trădare.
Partidul Democrat are o sarcină: de a combate inegalitatea. Au avut chiar sub ochi această situaţie de inegalitate şi cumva, mulţi democraţi nu au văzut-o. Mulţi de stânga s-au concentrat pe inegalitatea de rasă şi cea LGBTQ. Presupun că este dificil să te concentrezi pe inegalitatea de clasă când ai mers la un colegiu cu fonduri donate de ordinul miliardelor de dolari şi faci greenwashing şi seminarii pe diversitate pentru o mare companie.
Donald Trump este un narcisist monstruos, dar există ceva în neregulă în legătură o clasă educată care priveşte în oglinda societăţii şi se vede doar pe sine.
În timp ce stânga s-a orientat către arta promovării propriilor interese, Trump s-a aruncat cu totul în războiul claselor. Resentimentul acestuia cu privire la elitele din Manhattan s-a îmbinat magic cu animozitatea de clasă resimţită de cei din mediul rural. Mesajul său a fost simplu: Aceşti oameni v-au trădat şi sunt nişte imbecili împotriva cărora trebuie să votaţi.
În 2024, acesta a clădit exact lucrul pe care Partidul Democrat a încercat cândva să-l clădească: o majoritate multirasială, de clasă muncitoare. Susţinerea sa a crescut puternic în rândul muncitorilor de culoare şi hispanici. A înregistrat avansuri uimitoare în locuri ca New Jersey, Bronx, Chicago, Dallas şi Houston. Potrivit exit pollurilor NBC, acesta a câştigat o treime din voturile alegătorilor de culoare. Este primul republican care câştigă o majoritate a voturilor respective din 20 de ani.
În mod evident, democraţii trebuie să-şi regândească major strategiile. Administraţia Biden a încercat să atragă clasa muncitoare cu subvenţii şi stimulente, însă nu există soluţie economică pentru ceea ce este în primul rând o criză de respect.
Vor fi unii de stânga care vor spune că Trump a câştigat din cauza rasismului, sexismului şi autoritarismului inerent al poporului american. Se pare că acelor oameni le place foarte mult să piardă şi vor să o facă din nou şi din nou.
Noi, restul, trebuie să privim acest rezultat cu umilinţă. Alegătorii americani nu sunt întotdeauna înţelepţi, însă sunt în general raţionali şi au ceva să ne înveţe. Gândul meu iniţial, scrie David Brooks, este că trebuie să-mi reanalizez propriile priorităţi. Sunt un moderat. Îmi place când candidaţii democraţi merg către centru. Însă trebuie să mărturisesc că Harris a făcut acest lucru destul de eficient şi nu a funcţionat. Poate că democraţii trebuie să îmbrăţişeze perturbări în stilul Bernie Sanders, ceva ce va face oameni ca mine să se simtă stânjeniţi.
Poate face oare Partidul Democrat acest lucru? Ei bine, Trump a făcut exact acest lucru. Aceia dintre noi care-l privesc pe Trump cu superioritate ar trebui să simtă umilinţă: Trump a făcut ceva ce niciunul dintre noi nu a fost în stare să facă.
Însă intrăm într-o perioadă de turbulenţe. Trump sădeşte haos, nu fascism. În următorii ani, o „epidemie“ de dezordine va cuprinde America şi poate întreaga lume, cutremurând totul. Însă în haos există oportunitate pentru o nouă societate şi un nou răspuns la asaltul politic, economic şi psihologic Trumpian. Acestea sunt vremuri care pun la încercare sufletele oamenilor şi vom vedea din ce suntem făcuţi, concluzionează editorialistul The New York Times.
