Un procent de 1% din gospodării deţine aproximativ un sfert din venitul tuturor familiilor, pondere nemaivăzută din anul 1929. O economie care prezintă asemenea discrepanţe nu poate prospera. Persoanele sărace şi forţa de muncă sunt sub presiune. Bogaţii se izolează tot mai mult de problemele ţării. Prin afacerile lor vând bunuri şi asigură locuri de muncă în China, casele lor stau ascunse în spatele unor ziduri de netrecut şi o mare parte din veniturile lor sunt păstrate în paradisurile fiscale.
Ulterior, în 1929 s-a manifestat Marea Depresiune, iar patru ani mai târziu Franklin D. Roosevelt a implementat programul New Deal. Atunci, Roosevelt a atacat "grupul mic de interese care deţine controlul absolut asupra proprietăţilor, banilor, forţei de muncă şi în general asupra vieţii altor persoane".
În prezent forţele economice şi politice diferă mult faţă de cele din trecut, dar nevoia unei noi orientări este aceeaşi. Sub aspect economic, dezvoltarea Chinei şi globalizarea sunt noile variabile critice. Profiturile mari sunt obţinute şi păstrate în afara graniţelor. În ţară muncitorii cu un grad scăzut de pregătire sunt presaţi de concurenţa din străinătate, iar activitatea industriei de prelucrare se restrânge drastic.
Cum au reuşit Statele Unite să ajungă în această situaţie? Anii 1950 şi 1960 au reprezentat o perioadă în care s-a înregistrat o creştere economică rapidă, iar diferenţele de venit dintre clasele sociale s-au redus. În parte, acesta a fost rezultatul unor măsuri de protecţie socială susţinute. Programul New Deal, cel de-al Doilea Război Mondial şi recuperarea economică postbelică viguroasă au inversat decalajele ciudate înregistrate în anii '20.
Cele mai mari impozite ajungeau la 70% sau chiar mai mult până la mandatul lui Reagan şi cu toate acestea economia a crescut foarte mult. În acea perioadă asigurările sociale, programul G.I. Bill, construcţia autostrăzilor interstatale şi multe alte programe au avut ca scop protecţia persoanelor în vârstă, educaţia superioară a devenit accesibilă tuturor, iar sectorul afacerilor a beneficiat de infrastructura modernă necesară pentru a prospera. În acest mix economic foarte eficient, impulsionat de sectorul afacerilor şi de guvernul activist, diferenţa dintre bogaţi şi săraci s-a diminuat considerabil.
Situaţia a început să se degradeze grav în anii 1970. Dolarul american şi-a pierdut din sclipire, preţurile petrolului şi ale alimentelor au crescut, importul automobilelor japoneze a început să ameninţe activitatea producătorilor auto americani, iar inflaţia s-a majorat. Statele Unite experimentau gustul competiţiei globale.
Globalizarea a accelerat prăbuşirea industriilor americane precum cele de confecţii, textile, industria auto, iar acest proces a avut un efect devastator asupra clasei de mijloc angajate în industria prelucrătoare, exceptând domeniile care necesitau o pregătire superioară. Deşi consumatorii americani au beneficiat din abundenţă de produse chinezeşti foarte ieftine, dar de o calitate superioară, muncitorii americani din industrie au fost afectaţi de acest lucru prin diminuări de salarii şi un şomaj mai ridicat.
Deteriorarea câştigurilor a fost acoperită mai mult de 20 de ani prin datorie, care a luat mai întâi forma creditului ipotecar. Washingtonul a încurajat construcţia de locuinţe prin intermediul instituţiilor de credit Fannie Mae şi Freddie Mac, dereglementarea Wall Street-ului şi politica dobânzilor mici a Rezervei Federale. Sectorul imobiliar părea să fie câştigătorul în privinţa ocupării forţei de lucru, înfiinţând noi locuri de muncă în domeniul construcţiilor, ceea ce în parte a compensat pierderile din sectorul industrial. Imobiliarele au avut de câştigat până în anul 2007, când balonul s-a spart.
Dornic să menţină impresia de prosperitate în faţa electoratului, Washingtonul a alimentat şi febra creditului de consum.
Când Obama a preluat preşedinţia în anul 2009, a tratat criza financiară ca un şoc major/semnificativ, dar temporar. În acea vreme un faimos stimulent legislativ a fost un mix ocazional de diminuări de impozite şi cheltuieli, dar care nu acorda o atenţie reală măsurilor întreprinse pe termen lung. Ideea a fost să se construiască un "pod" peste criză, în speranţa că economia se va relansa până în 2010, lucru care nu s-a întâmplat.
Republicanii au considerat necesare reducerea permanentă a fiscalităţii pentru a relansa economia şi diminuarea drastică a cheltuielilor guvernamentale pentru a pune capăt necesităţilor de impozitare. Totuşi aceste măsuri au fost implementate pe scară largă timp de 30 de ani, cu rezultate slabe şi uneori chiar nefavorabile.
Politicienii nu au putut înţelege că motivul pentru care companiile investesc în străinătate nu este nivelul ridicat al fiscalităţii, ci faptul că salariile mari ale muncitorilor nu sunt corelate cu pregătirea profesională a acestora, aşa cum sunt în Germania sau Suedia.
Adevărul este că în prezent americanii sunt nepregătiţi şi necompetitivi în multe sectoare industriale şi de aceea trebuie să se realizeze investiţii publice pe termen lung în educaţie, infrastructură şi resurse umane, pentru a scoate Statele Unite din situaţia dezastruoasă în care se află. Americanii îşi vor menţine standardele înalte de trai doar dacă vor adopta şi vor gestiona complexităţile unei economii globalizate şi avansate din punct de vedere tehnologic.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
