Datoria a ajuns o boală traumatizantă pentru Argentina, iar acest lucru arată că sistemul internaţional de rezolvare în afara tribunalului a problemelor datoriilor suverane ale ţărilor, dominat de legea americană, are nevoie de reparaţii capitale, scrie Kenneth Rogoff, profesor de economie la Harvard, într-o opinie publicată de Project Syndicate.
Recentul default al Argentinei - ţara a mai intrat în incapacitate de plată în 1827, 1890, 1951, 1956, 1982, 1989 şi 2001 - a fost declanşat de o schimbare majoră în regimul internaţional de rglementare a datoriilor suverane, care favorizează creditorii cei mai încăpăţânaţi, investitori în titluri de stat emise sub imperiul legii americane. Pe fondul încetinirii economiilor emergente şi al creşterii datoriei externe, noile interpretări legislative care fac mai dificile viitoare reduceri ale datoriilor sau extinderea termenului de plată nu sunt de bun augur pentru stabilitatea financiară globală.
Recent, Fondul Monetar Internaţional (FMI) a venit cu o nouă abordare în restructurarea datoriei, care este mai uşor de implementat şi care are legătură cu finanţarea de către FMI a periferiei Europei. FMI recunoaşte în prezent că partea cea mai mare a finanţării a fost folosită pentru a le permite creditorilor pe termen scurt să se retragă fără pierderi. Drept rezultat, nu au rămas suficienţi bani pentru ca tăierile bugetare necesare ca urmare a retragerii bruşte a finanţării străine să nu fie atât de drastice.
Dacă noile propuneri ar fi adoptate, FMI ar putea să refuze în anumite condiţii să acorde finanţare ţărilor cu o povară a datoriei pe care o consideră nesustenabilă. Pentru ca ţara respectivă să primească împrumutul, creditorii ar trebui să fie de acord cu „reprofilarea“ datoriei. Restructurarea le-ar permite ţărilor să se împrumute de la creditorii existenţi pe perioade mai lungi şi la dobânzi mai mici decât ar putea să o facă pe piaţa liberă. Deşi nu este deloc clar cât de uşor i-ar fi FMI-ului să se ţină ferm pe poziţii în faţa unor creditori care negociază la sânge dacă noua politică ar fi adoptată, acest lucru i-ar permite FMI să aibă o abordare mai strictă dacă se va găsi în situaţia de a arunca cu bani buni în urma celor răi.
Având în vedere complicaţiile care apar mereu în soluţionarea datoriei suverane în tribunale străine şi incapacitatea la nivel internaţional de a pune la punct o procedură credibilă şi corectă pentru falimentele străine, poate că cea mai bună idee ar fi ca majoritatea fluxurilor datoriei străine să fie direcţionate spre tribunalele ţărilor îndatorate.
Potrivit acestui scenariu, ţările interesate să împrumute sume mari din străinătate ar trebui să creeze instituţii care să genereze încredere că împrumuturile vor fi plătite.
