În SUA, o ţară cât un continent, guverne locale, fermieri sau oameni de afaceri îşi fac planuri pentru construirea unor conducte enorme care să aducă apă dulce din est, unde în anumite perioade din an există surplus, în vestul arid. Astfel de proiecte au mai fost propuse în ultimul secol, dar ceea ce a devenit cunoscut ca seceta mileniului face ca despre magistralele de transport de apă să se vorbească din ce în ce mai mult şi mai serios. Însă războaiele apei din California de la începutul secolului XX, cauzate de aprovizionarea cu apă a oraşului Los Angeles printr-un apeduct în dauna unor fermieri aflaţi la aproape 400 de kilometri depărtare, nu au fost uitate. Acolo nimeni nu mai are drept nelimitat asupra apei.
În Europa, un continent aproape divizat politic de gazoductele ruseşti, o asociaţie de industriaşi italieni au propus legarea sudului arid al Italiei de Albania, o ţară săracă economic dar bogată în resurse de apă, printr-un apeduct care să treacă pe sub Marea Adriatică. Proiectul, estimat la un miliard de euro, ar presupune 85 de kilometri de conductă pe sub mare, la o adâncime maximă de 850 de metri, şi 120 de kilometri pe uscat. Banii ar veni de la guvernul italian şi de la instituţiile de finanţare europene. Italia s-a confruntat anul trecut cu o secetă severă, iar anul acesta nu se anunţă nici el mai bun.
Coldiretti, cea mai mare asociaţie a fermierilor italieni, estimează la 6 miliarde de euro pagubele produse agriculturii de seceta prelungită şi de valurile de caniculă din 2022. Dar nu doar afacerile fermierilor suferă din cauza deficitului de apă. În ultimii ani, nivelurile scăzute ale Rinului au ameninţat de mai multe ori cu recesiunea Germania.
Fluviul este o importantă cale navigabilă pe care se face aprovizionarea cu materii prime a mai multor centre industriale germane. De asemenea, lipsa apei duce la restricţii în furnizarea de apă către populaţie şi mai departe la instabilitate socială. Sudul continentului este de obicei cel mai afectat de secetă, dar nici nordul nu este iertat. În vara anului trecut guvernul Norvegiei, unul dintre cei mai mari producători de hidroenergie din Europa, a impus restricţii la exportul de energie deoarece lacurile de acumulare nu au mai avut apă suficientă. Acest lucru a contribuit la criza de energie din UE. De-a lungul istoriei, seceta a fost asociată cu războiul, cu declin economic sau cu migraţii mai mari sau mai mici de populaţie.
Războaiele pentru apă pot avea diferite forme. Unul dintre primele obiective îndeplinite de armata rusă când a invadat anul trecut pentru a doua oară Ucraina a fost cucerirea regiunii pe unde trece canalul care alimentează peninsula Crimeea cu apă din Nipru. După prima invazie, din 2014, când Rusia a anexat cu forţa Crimeea, Ucraina a blocat cursul, cauzând o criză de apă prelungită în peninsulă.
Mai recent, în weekendul trecut, cu Franţa în flăcări în contextul protestelor contra reformei pensiilor, câteva mii de persoane au demonstrat, ajungându-se la ciocniri cu forţele de ordine, în sud-vestul ţării în încercarea de a opri construirea unor rezervoare de apă uriaşe. Apa din rezervoarele de la Sainte-Soline ar urma să fie folosită de fermieri pentru irigaţii în lunile de vară, însă protestatarii şi activiştii de mediu spun că proiectul va perturba accesul la apă în condiţii de secetă. Instalaţiile permit pomparea apei din pânza freatică în bazine în timpul iernii şi folosirea lor când e deficit de apă.
Activiştii de mediu spun că proiectul le permite fermierilor să fure apa, o bogăţie naturală care aparţine tuturor, încurajându-i astfel să continue cu o formă de agricultură nesustenabilă care consumă intensiv apă. Ministrul tranziţiei ecologice Christophe Béchu a luat apărarea proiectului spunând că acesta ajută fermierii să se adapteze la schimbările climatice, dar a acceptat că nu este o soluţie pe termen lung, ci una care asigură hrana populaţiei.
Puţine state europene au planuri naţionale pentru folosirea apei, iar Franţa va avea unul chiar săptămâna aceasta, a spus Béchu. În Italia se vorbeşte de încă un an de secetă severă. Nivelurile scăzute din ultimii ani ale fluviului Po au creat probleme agriculturii, în producţia de hidroenergie şi la gurile de vărsare, unde apa sărată întră mai adânc în interior. Planuri şi unele fonduri pentru proiecte care să rezolve o parte din probleme există. Printre ele figurează construirea a nu mai puţin de 10.000 de lacuri, de bariere care să prevină ca apa sărată să intre prin gurile de vărsare ale Po şi introducerea de sisteme tehnice pentru economisirea apei în agricultură. O problemă majoră care trebuie rezolvată rapid este repararea apeductelor. Statistica oficială arată că în 2020 apeductele şi conductele au pierdut prin crăpături peste 40% din apa transportată. Nici Italia nu are un plan naţional de folosire a apei, dar guvernul lucrează la elaborarea unuia. În SUA au existat de-a lungul timpului diverse proiecte de a aduce apă dulce de la mari depărtări, spre exemplu din Alaska, din Marile Lacuri sau din fluviul Mississippi acolo unde este deficit prin conducte, canale sau chiar cu camioane-cisternă. Nu au fost puse în practică din motive ce ţin cel mai adesea de costuri şi politică. O soluţie mai la îndemână şi mai puţin costisitoare este reducerea şi eficientizarea consumului de apă. Însă pe măsură ce seceta din vest se agravează, este posibil ca magistrale transcontinentate de apă să apară. Din disperare că râul Colorado rămâne fără apă din cauza consumului intens, administraţia din Arizona a propus construirea unei conducte până pe litoralul din Mexic la capătul căreia se va afla o staţie uriaşă de desalinizare.
