Când modelul de inteligenţă artificială R1 al companiei DeepSeek a luat prin surprindere întreg Silicon Valley-ul, mare parte din atenţia publicului a fost îndreptată către semiconductori şi rolul acestora în dezvoltarea tehnologiei AI. Însă ceea ce mulţi au ignorat, în căutarea explicaţiei pentru avantajul competiţional al Chinei în faţa supremaţiei americane, a fost şi este în continuare sistemul şcolar.
Mult înainte de a da peste cap aşteptările Vestului în cursa pentru dominaţia AI, statul chinez a început să cultive ceva care susţine dezvoltarea durabilă mai puternic decât tehnologia: capital uman de elită, pe scară largă. Conform Financial Times, de mai multe decenii procesul de selecţie al tinerilor supradotaţi din China este accelerat prin intermediul unui sistem bazat pe aşa-numitele „clase-geniu” din cadrul liceelor. În fiecare an, în jur de 100.000 de adolescenţi talentaţi sunt selectaţi pentru a face parte din această reţea experimentală de pregătire, pentru ca apoi să participe şi, nu de puţine ori, să câştige olimpiade internaţionale la matematică, fizică, chimie, biologie şi informatică. Mulţi dintre aceştia ajung să parcurgă materii de nivel universitar încă din adolescenţă.
Iniţiativa chineză de a se concentra pe o educaţie bazată pe ştiinţe nu este un concept nou, ci poate fi urmărită până la „Marele Salt Înainte” al lui Mao Zedong, care, în ciuda consecinţelor dezastruoase asupra populaţiei, a transmis un mesaj clar cu privire la importanţa ştiinţelor pentru progresul naţional. Ceea ce este nou este industria pe care o alimentează acest accelerator educaţional. Capitalul uman produs de acest sistem reprezintă unul dintre motivele pentru care China se află acum în poziţia de a contesta dominaţia SUA în domeniul inteligenţei artificiale şi al roboticii.
„Clasele-geniu” ale sistemului educaţional chinez au generat o listă lungă de lideri în domeniul tehnologiei, aşa cum menţionează FT: de la fondatorul grupului ByteDance, compania-mamă a TikTok, la liderii celor mai mari două platforme de e-commerce din China, Taobao şi PDD, sau creatorul aplicaţiei de livrare de mâncare Meituan. De asemenea, inginerii de bază din spatele LLM-urilor („Large Language Models”) de la DeepSeek sau Qwen din cadrul Alibaba au trecut prin acelaşi parcurs şcolar accelerat.
Potrivit publicaţiei TIME, China produce un număr semnificativ mai mare de cercetători AI de top decât Statele Unite ale Americii, conform unei analize realizate în cadrul conferinţei NeurIPS. În ciuda faptului că majoritatea acestora ajunge să lucreze în SUA, proporţia celor care rămân în China a crescut de la 11% la 28% în trei ani, iar noile vize pentru forţa de muncă calificată din străinătate, care pot ajunge să coste 100.000 de dolari, pot reprezenta încă un motiv pentru ca acest număr să evolueze.
Întrebarea care merită pusă în contextul confruntării dintre Vest şi China este: „Cum şi de ce diferă atât de tare cultivarea talentelor în cele două sisteme?”. Modelul SUA pune accentul pe şcoli-magnet, programe şi burse private pentru elevi supradotaţi şi universităţi autonome. Formarea elitelor este, în mod general, o expresie a excelenţei academice prin mobilitate individuală. În schimb, filosofia educaţională a Chinei este bazată pe strategie naţională, coordonată de stat şi menită să servească obiectivelor şi necesarului industrial ale ţării. Acest model sistematizează şi promovează identificarea timpurie a talentului ştiinţific ca parte a arhitecturii sale instituţionale.
Iar până acum rezultatele acestei abordări sistematice par greu de contestat. La momentul actual, China are un număr de absolvenţi specializaţi în STEM („Science, Technology, Engineering and Mathematics”) de aproximativ zece ori mai mare decât Statele Unite. Conform Administraţiei Spaţiului Cibernetic din China (CAC), firmele din China au înregistrat câteva mii de modele AI generative diferite, iar numărul lor creşte cu câteva sute în fiecare lună.
Aşa cum a declarat pentru Financial Times Jensen Huang, CEO-ul Nvidia, compania cu cea mai mare capitalizare de piaţă, prezenţa specialiştilor de origine chineză domină laboratoarele de cercetare din America: „Te plimbi pe culoarele [sediilor] Anthropic, OpenAI sau [Google] DeepMind [...] există o grămadă de cercetători în domeniul inteligenţei artificiale acolo şi sunt din China... Sunt extraordinari, aşa că faptul că fac o muncă extraordinară nu este surprinzător pentru mine.”
Dovezile că planul Chinei de a accelera progresul în domeniile ştiinţifice sunt, deci, edificatoare. Ceea ce pare să fie mai puţin vizibil în firul narativ despre triumful tehnologic este costul pe care trebuie să-l plătească un sistem care îngustează nuanţele dezvoltării umane într-o singură dimensiune măsurabilă: cea a „problem-solving-ului” şi a tehnicului. Modelarea strictă a traiectoriei unui adolescent implică renunţarea la o etapă crucială de experimentare a identităţii, timp în care, în mod natural, acesta ar oscila între mai multe domenii.
Posibilul sacrificiu este ilustrat de jurnalista Zijing Wu, şefa biroului Financial Times din Hong Kong şi fostă elevă într-o „clasă-geniu”: „Ca să-şi facă timp pentru un asemenea volum de muncă, clasa noastră a renunţat pur şi simplu la istorie, geografie şi politică.” Întrebarea pe care o ridică înrolarea în acest sistem este dacă el are capacitatea de a servi şi individului, nu doar ansamblului: „Planul genial al Chinei dă cu siguranţă roade la nivel naţional. La nivel individual, însă, mă întreb dacă programul a meritat cu adevărat pentru noi toţi, cei care am participat, vrând sau fără să vrem, în ultimele decenii.”
Nimic din toate acestea nu neagă realizările abordării sistematice a educaţiei ştiinţifice; doar le complică rolul. Deşi un stat poate alege în mod raţional să îşi concentreze toate resursele educaţionale asupra creării unei forţe de muncă formate din ingineri de top, educaţia nu poate fi redusă la o politică industrială menită să asigure un simplu avantaj în cursa pentru dominaţie tehnologică.
Planul Chinei de a cuceri lumea inteligenţei artificiale „fabricând” genii este, în mod demonstrabil, eficient din punctul de vedere al cifrelor şi trendurilor. Ceea ce rămâne de văzut este însă dacă încercarea de a scoate libertatea decizională din ecuaţia umană poate avea consecinţe dincolo de rezultatele tangibile ale unei confruntări capitaliste.
