Turnura violentă şi mai ales amploarea luată de protestele antiguvernamentale din Ucraina, atât de mare încât l-a forţat pe preşedintele Viktor Ianukovici să dea înapoi, atrage atenţia asupra paradoxului în care un stat bogat în resurse naturale este mai sărac decât ţările care-i importă şi prelucrează resursele. Problema Ucrainei este cu atât mai gravă cu cât aceasta este o ţară europeană, cu o populaţie cât cea a Spaniei, una dintre cele mai mari economii din zona euro, dar care în Europa este mai bogată doar decât Republica Moldova. Cum a ajuns Ucraina în această situaţie?
PIB-ul Ucrainei era de 97 miliarde dolari în 2013, comparativ cu 113 miliarde dolari în 1992, raportat la valoarea dolarului din 2005, potrivit statisticilor SUA. Evoluţia pare şi mai puţin impresionantă dacă este comparată cu cea a Rusiei, marele vecin, al cărei PIB a crescut de la 684 miliarde dolari la 1.000 miliarde dolari, scrie The Wall Street Journal.
Luând în considerare PIB-ul raportat la paritatea puterii de cumprare, un indicator mai convenţional, evoluţia Ucrainei pare mai bună. Astfel, economia a crescut de la 267 miliarde dolari la 341 miliarde dolari în 20 de ani, ceea ce reprezintă un avans de 28%. Pentru că populaţia Ucrainei s-a diminuat în această perioadă, PIB-ul per capita a crescut cu 46%, de la 5.163 dolari la 7.532 dolari în perioada analizată. Dar aceste cifre îşi pierd din strălucire dacă sunt comparate cu cele ale Rusiei, unde PIB-ul a crescut cu 125% în aceeaşi perioadă, în timp ce PIB-ul per capita a avansat cu 137%, la 18.670 dolari, mai mult decât dublu comparativ cu Ucraina.
Din nefericire, Ucraina nu are resursele de gaze naturale şi petrol care au alimentat creşterile din Rusia şi din alte ţări din Asia Centrală. Totodată, spre deosebire de ţările baltice, Ucraina nu se află în vecinătatea Uniunii Europene şi nici nu beneficiază de comerţul preferenţial şi sprijinul Moscovei, aşa cum se întâmplă cu Belarus şi Armenia. Ucraina trebuie să facă faţă tarifelor mari la gazele naturale importate din Rusia şi de care nu se poate lipsi.
Guvernelor Ucrainei le-au lipsit voinţa politică, viziunea şi economiştii cu experienţă
Economiştii şi instituţiile financiare din Occident, care au cerut Kievului în repetate rânduri reforme mai îndrăzneţe, consideră că handicapul geopolitic şi cel legat de resurse naturale al Ucrainei nu este suficient pentru a explica evoluţiile slabe.
Exporturile principale ale Ucrainei, metale şi minereuri, sunt mai volatile decât cele de energie. De asemenea, o mare parte din uzinele vechi sunt mai puţin eficiente decât cele ale Rusiei, în timp ce creşterea producţiei agricole aproape că nu a putut acoperi creşterea cererii în prima parte a anilor 2000. Guvernelor Ucrainei le-au lipsit voinţa politică, viziunea şi economiştii cu experienţă pentru a lansa reforme economice şi privatizări, aşa cum s-a întâmplat în Rusia şi în Europa Centrală.
Spre deosebire de Rusia şi mai ales de ţările baltice, o mare parte din structurile sovietice au continuat să existe în Ucraina.
„Vechea elită comunistă a schimbat pur şi simplu carnetul de partid cu insigna naţională“, a explicat economistul suedez Anders Aslund.
El este expert în economie de tranziţie şi a fost consilier al guvernelor postcomuniste ale Rusiei şi Ucrainei. De asemenea, Aslund este colaborator al Peterson Institute for International Economics.
El arată, într-o carte intitulată „Ucraina – cum a devenit Ucraina o economie de piaţă şi o democraţie“, că principala prioritate a Ucrainei în 1991 a fost independenţa. Naţionalismul a trecut peste re-for-mele structurale în lista de priorităţi politice. Nomenclatura şi naţionaliştii ucraineni au făcut atunci un târg: prima a acceptat democraţia şi independenţa în schimbul rămânerii la putere. Vechea elită comunistă a acaparat de atunci procesul politic. Reformele economice au început abia în 1993-1994, mult mai târziu decât în Polonia, Rusia şi în alte state foste comuniste. Ucrainei i-a trebuit ceva timp să realizeze că se scufundă şi mai adânc în sărăcie. Înainte de 1990 Ucraina era considerată mai bogată decât Rusia şi Polonia. Acum, ţara este mult mai săracă decât ambele.
Economia a intrat pe mâna unor dealeri dubioşi de gaze naturale
La mijlocul anilor 1990 au existat unele privatizări, iar lupta cu hiperinflaţia a dus în cele din urmă la crearea monedei naţionale, în 1996. Apoi, nimic nu s-a mai întâmplat până la criza financiară din 1998, cauzată de blocarea reformelor de către preşedintele Leonid Kucima. În această perioadă, şi libertăţile cetăţenilor au avut de suferit. Puterea canalelor media a fost redusă, iar jurnalişti au fost ucişi. Economia ţării a intrat pe mâna unor dealeri dubioşi de gaze naturale.
Taxele au ajuns la niveluri exorbitante, dar la fel şi evaziunea fiscală, în timp ce elita privilegiată se bucura de scutiri de la plata unor impozite.
Guvernul lui Viktor Iuşcenko din perioada 1999-2000 a iniţiat o serie de reforme care au contribuit la boom-ul economic al Ucrainei până în momentul 2008 cum ar fi: continuarea privatizărilor, vânzările de terenuri, reformă fiscală şi punerea la respect a dealerilor de energie. Ucraina şi-a revenit într-o oarecare măsură la mijlocul anilor 2000 datorită ieftinirii creditelor externe, intrărilor de capital şi preţurilor mari ale metalelor. Ucraina ocupa în 2007 locul opt la nivel mondial la producţia de fier şi oţel şi poziţia a treia la exportul acestor resurse.
Potrivit lui Aslund, reformele au facilitat îmbogăţirea unor noi oameni de afaceri din afara sectorului energetic, de la industria metalurgică la bănci şi agricultură. Unii dintre aceştia au sprijinit Revoluţia Portocalie din 2004. De le Revoluţie, în afară de aderarea la OMC, Ucraina nu s-a mai remarcat pe plan economic prin nimic. Economia s-a contractat semnificativ odată cu venirea crizei, când preţurile oţelului la nivel internaţional s-au prăbuşit, iar finanţarea internaţională a secat.
Cum văd europenii situaţia din Ucraina: „Credeam că toate acestea fac parte dintr-un trecut pe care l-am lăsat în urmă“
„Mă întreb cum de s-a ajuns aici începând cu 21 noiembrie. Unii vorbesc chiar de război civil. Dacă o parte dintre cetăţeni protestează, iar altă parte nu protestează, înseamnă că o parte din Ucraina tace. Cred că Ucraina care tace nu este de acord cu ce se întâmplă în Piaţa Independenţei, dar nu putem merge până acolo încât să spunem că este în război cu cealaltă parte a Ucrainei. Nu pot să înţeleg violenţa forţelor de ordine, reţinerile ilegale, brutalitatea, umilirea protestatarilor, lovirea jurmaliştilor, toate aceasta în inima Europei de astăzi. Este greu de acceptat, mai ales pentru că noi am crezut că toate acestea fac parte dintr-un trecut pe care l-am lăsat în urmă. Amintiţi-vă de decembrie 2004, când tensiunile erau mari, dar nu au fost victime, şi exista voinţă pentru dialog. Hotărârea paşnică a acestor demonstraţii a forţat părţile opozante la dialog, schimbând cursul lucrurilor“, spune Jean-Paul Véziant, fost ambasador al Franţei în Ucraina, într-un interviu acordat euronews.com.
Cum văd ruşii protestele din Ucraina: „S-ar putea transforma într-un alt scenariu sirian“
„S-ar putea transforma într-un alt scenariu sirian. Criza din Siria a început, de asemenea, cu proteste aparent spontane împotriva guvernului şi s-au transformat într-un adevărat război civil. Sunt cu siguranţă forţe în partea de vest a Ucrainei care au fost întotdeauna ostile majorităţii populaţiei ucrainene şi care au fost chiar aliaţi cu naziştii în cel de-Al Doilea Război Mondial. Nu este o întâmplare că mişcările de protest primesc cel mai mult sprijin din această parte a ţării. Cei din Crimeea au avertizat deja că nu vor sta cu mâinile în sân şi nu vor privi nepăsători cum viitorul le este furat de vestici“ - Nebojsa Malic, analist pe probleme externe, într-un interviu acordat postului rus de televiziune Russia Today.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 29.01.2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
