Înainte ca sărbătorile de iarnă să încheie un an foarte neobişnuit, EURACTIV aruncă o privire asupra modului în care pandemia de COVID-19 a contaminat relaţiile internaţionale.
Războiul şi geopolitica sunt termeni complementari. Pandemiile pot fi comparate cu un război mondial datorită brutalităţii cu care lovesc economiile şi consecinţelor lor în ceea ce priveşte pierderea de vieţi umane, dar şi din cauza unui motiv mai specific.
Virusul, cel mai probabil de origine naturală, se aseamănă cu armele biologice (arme de distrugere în masă) care au fost dezvoltate de puterile mondiale de-a lungul istoriei şi care, în ciuda interzicerii lor, cel mai probabil continuă să fie dezvoltate în laboratoare secrete.
Puteri fără putere
Ţările mari consideră drept active strategice forţele lor militare specializate în combaterea ameninţărilor războiului biologic şi bacteriologic.
Însă în actuala criză a devenit evident că nici o ţară, nici măcar Statele Unite sau Rusia, cele două puteri mondiale cu cele mai mari arsenale de distrugere în masă, nu sunt echipate corespunzător pentru a face faţă provocării. Într-o cascadorie de PR fără succes, Rusia şi-a trimis trupe specializate în Italia doar pentru a dezvălui cât de inadecvată, aproape comică, era pregătirea ei. Povestea spune că medicii militari ruşi îşi făceau de lucru ai mult pe lângă bazele militare NATO.
Politicienii şi publicul au ajuns să-şi dea seama că, oricât de mari şi costisitoare ar fi armatele convenţionale, acestea sunt destul de inutile într-o situaţie de pandemie similară cu un atac cu arme biologice. Această concluzie a fost deranjantă în special pentru cele mai mari puteri ale lumii.
Mecanismul psihologic al negării poate explica de ce atât Rusia, cât şi SUA au subestimat pandemia.
COVID nu a lovit toate părţile Europei în acelaşi timp. La începutul perioadei, Rusia s-a comportat ca şi cum populaţia sa ar fi avut un fel de avantaj natural misterios asupra Occidentului răsfăţat. Dar şi Rusia a plătit un preţ mare în ceea ce priveşte vieţile umane.
Odată ce criza actuală se va fi încheiat, avertizează experţii, civilizaţia noastră va trebui să se pregătească mai bine nu numai pentru următoarea pandemie naturală, ci şi pentru posibilitatea unor agenţi biologici proiectaţi de om să provoace haos la scară imensă.
Fără îndoială, actuala criză îi va inspira pe terorişti - agenţi de stat sau altfel. O zicală faimoasă spune că războiul biologic este „bomba nucleară a săracului”. O mică ţară rebelă (Coreea de Nord este un bun exemplu) ar putea da astfel lumii mai multă bătaie de cap decât cele mai mari puteri.
În paralel, a devenit evident că serviciile de sănătate nu sunt nici serviciu social, nici o activitate de afaceri. Liderii obişnuiţi să-şi consulte generalii în crizele anterioare de această dată au petrecut nopţi nedormite ascultând sfaturile experţilor lor medicali. A devenit evident că sectorul medical subfinanţat este cel puţin la fel de importantă ca apărarea militară.
Interesul naţional
În căutarea disperată de soluţii la scară naţională, statele democratice se comportă uneori ca prădători, piraţi sau contrabandişti.
Administraţia Trump a încercat să braconeze CureVac, o companie europeană de vaccinuri, Republica Cehă este acuzată că a deturnat măştile destinate Italiei, iar în Polonia un negustor de arme dubios a primit sarcina furnizării de ventilatoare pentru respirat.
Pe o notă mai pozitivă, Comisia Europeană a întreprins o acţiune coordonată de achiziţii în comun de măşti şi vaccinuri care a contribuit la păstrarea unităţii blocului, pe lângă stimulul economic post-COVID. Pe latura negativă, UE i-a „uitat” pe cei mai apropiaţi vecini, Balcanii de Vest, lăsând uşa larg deschisă pentru Rusia şi China, care au făcut ce s-au priceput mai bine, cascadorii de PR.
Inamicul perfect
Se presupune că COVID-19 îşi are originea pe o piaţă de peşte din Wuhan, din China - cea mai populată ţară din lume, cu o rată ridicată de creştere economică şi un regim comunist care hrăneşte ambiţii tulburătoare de subjugare a lumii occidentale, măcar şi comercial. China este inamicul perfect.
De cealaltă parte, există Donald Trump, notoriu pentru acuzaţiile sale nedovedite, plus un munte de probleme în relaţiile bilaterale şi multilaterale, de la războaie comerciale şi tensiuni în Marea Chinei la desfăşurări militare în Taiwan. Naraţiunea „gripei chineze” a lui Trump n-a făcut decât să pună paie pe foc.
Una dintre probabilele consecinţele (mari) ale crizei COVID este că Trump nu a fost reales. Acest lucru s-a datorat nu numai poziţiei preşedintelui în materie de politică externă, ci şi gestionării slabe a crizei sanitare de acasă.
Acum, că a pierdut alegerile, Trump s-ar putea să regrete că nu a fost mai dur în a acuza China, în a instiga la ură, în a împinge conflictul la limită, în a cere despăgubiri sau altceva. Succesul Chinei în combaterea pandemiei ar fi putut servi drept dovadă a conspiraţiei.
Dacă China ar fi fost o putere mai mică, riscul unui război adevărat ar fi mult mai mare. SUA au atacat Vietnamul în 1964 pentru o vină mult mai mică (de fapt, o ştire falsă).
Slăbirea instituţiilor internaţionale
Lui Trump, căruia oricum nu-i plac instituţiile internaţionale, COVID-19 i-a oferit ocazia de a lua în râs activitatea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, acuzând instituţia că a fost manipulată de China.
Acest lucru l-a determinat pe secretarul general al ONU, António Guterres, să avertizeze că tensiunile SUA-China îndreaptă lumea „într-o direcţie foarte periculoasă” şi să solicite eforturi pentru a evita un nou război rece.
Aceste declaraţii au marcat un punct de maxim al situaţiei conflictuale. Încă din martie Guterres a cerut un armistiţiu la nivel mondial în vremuri de pandemie.
Iniţial, el nu a menţionat pe nume niciun conflict, dar o lună mai târziu a indicat în mod specific patru focare de tensiuni - Siria, Libia, Yemenul şi Afganistanul.
Între timp, un conflict îngheţat a fost transformat în război (cel din Nagorno-Karabakh), în timp ce în Etiopia, liderul ţării, care a câştigat Premiul Nobel pentru Pace anul trecut, a decis să trimită armata să înece în sânge un conflict etnic.
Astanizare ... şi satanizare
În timp ce atenţia publicului s-a concentrat asupra pandemiei, jingoiştii – naţionalişti xenofobi radicali în politicile externe - s-au simţit încurajaţi să îşi desfăşoare războaiele murdare, presupunând că nimeni nu-i va urmări. Jurnaliştii nu au mai călătorit niciodată atât de puţin. Ştirile internaţionale nu au lipsit niciodată atât de mult de pe ecranele TV.
Această situaţie a dus la o eroziune a supravegherii publice şi internaţionale. Şeful afacerilor externe al UE, Josep Borrell, a folosit termenul „astanizare”, referindu-se la procesul Astana - negocieri dintre puterile regionale pentru oprirea războiului din Siria.
Siria, la fel ca şi conflictul din Nagorno-Karabakh, scapă din formatele stabilite de supraveghere occidentală (Naţiunile Unite, OSCE), în folosul acordurilor bilaterale dintre Rusia şi Turcia.
În contextul crizei COVID, Borrell a denunţat ascensiunea regimurilor autoritare, numind în special trei ţări: Rusia, China şi Turcia, aceasta din urmă fiind un aliat al majorităţii ţărilor UE în NATO şi în continuare candidat oficial la aderarea la UE.
Sub preşedintele Recep Tayyip Erdogan, în ciuda problemelor sale interne, Turcia a devenit periculos de agresivă, în special faţă de Franţa până acolo încât a condus un război civilizaţional în lumea musulmană împotriva celei mai puternice forţe militare din UE prin satanizarea preşedintelui acesteia, Emmanuel Macron.
