„Politica monetară trebuie să sprijine politicile fiscale expansioniste în toate modurile posibile“
Cele mai multe dintre guvernele europene nu-şi pot finanţa războiul contra pandemiei decât prin datorie nouă, iar Banca Centrală Europeană le ajută pe cele din zona euro cumpărându-le obligaţiunile. În 2021, BCE este aşteptată să cumpere toate emisiunile de obligaţiuni guvernamentale noi şi ceva pe deasupra. Aceasta înseamnă că statele euro nu vor mai trebui să caute finanţare de la investitori. BCE îşi permite să-şi asume o astfel de sarcină deoarece, după cum a spus Christine Lagarde, banca centrală nu poate da faliment. De asemenea, Comisia Europeană a decis să facă mai uşoară povara datoriei Greciei aprobând distribuirea către Atena a 767 de milioane de euro din profiturile obţinute de BCE din obligaţiunile greceşti deţinute. Însă guvernul Italiei vrea şi mai mult de la BCE: să ierte de datorie său să păstreze la nesfârşit datoriile guvernamentale pe care le cumpără în actuala criză pentru a ajuta naţiunile să-şi revină şi să scape de munţii de datorii.
Preşedinta BCE, franţuzoaica Lagarde, a respins categoric ideea că banca poate sări în ajutorul guvernelor supraîndatorate ştergând pur şi simplu cu buretele datoriile cumpărate de la ţările din zona euro. Acest lucru ar echivala cu finanţarea directă a guvernelor şi este interzis de legea UE. Totuşi, propunerea Italiei readuce în atenţia lumii o problemă căreia până acum nimeni nu i-a dat de cap: ce se va întâmpla cu munţii de datorii care în cazul unor state cresc încontinuu sau rămân la niveluri ridicate. Pentru ţările care nu au puterea economică şi financiară a Germaniei sau Olandei, datoriile permanent mari înseamnă piedici în calea creşterii economice şi un drum deschis spre dezastru financiar dacă crizele devin imune la injecţiile de politică monetară ale BCE.
„Politica monetară trebuie să sprijine politicile fiscale expansioniste în toate modurile posibile“, a declarat subsecretarul de stat Riccardo Fraccaro, principalul consilier al premierului Italiei Giuseppe Conte, într-un interviu. Acest ajutor poate include „anularea obligaţiunilor suverane cumpărate în timpul pandemiei sau extinderea la nesfârşit a scadenţei acestora.“ Propunerea italienilor reflectă uriaşa gaură din buget cu care se confruntă guvernul de la Roma în timp ce încearcă să-şi salveze economia din criză. Economia Italiei creştea anemic, împovărată de datorii şi înainte de actuala criză, iar PIB-ul a revenit la nivelul de dinainte de criza financiară anterioară abia în urmă cu câţiva ani. Ce vrea Fraccaro a fost deja refuzat la Frankfurt, unde-şi are sediul BCE, aminteşte Bloomberg. Când Lagarde a fost întrebată săptămâna trecută despre această posibilitate, ea a răspuns că „nici măcar nu-mi pun întrebarea asta „pur şi simplu“ deoarece orice lucru asemănător ar însemna încălcarea legilor UE“. Şi ministrul de finanţe al Italiei a respins ideea. Argumentul lui Fraccaro este că BCE se poate ghida după partea din legislaţia UE care o obligă să sprijine politicile economice generale ale Uniunii, atât timp cât acest lucru nu contravine obiectivului principal de a asigura stabilitatea preţurilor. BCE este departe de ţinta sa de inflaţie, de puţin sub 2%, iar pandemia o îndepărtează şi mai mult. Datoria Italiei se va umfla la circa 160% din PIB după cheltuielile bugetare de peste 100 de miliarde de euro prin care guvernul încearcă să atenueze efectele crizei. Guvernul italian beneficiază din plin de achiziţiile de obligaţiuni efectuate de BCE ca parte a programelor de stimulare a creditării şi de ieftinire a finanţării. Italia se împrumută pentru zece ani la o dobândă de 0,6%, mai ieftin decât SUA. Însă programele BCE ar trebui să fie temporare, iar Fraccaro a avertizat că după retragerea lor Italia poate rămâne expusă capriciilor pieţelor, aşa cum s-a întâmplat în criza financiară anterioară. „Banca centrală ar trebui să asigure întotdeauna stabilitatea financiară“, a spus el. „BCE nu are o problemă cu datoriile, poate printa oricâţi bani vrea. Poate continua să cumpere obligaţiuni suverane şi permite astfel statelor membre să investească, protejându-le de piaţă.“ De iertarea de datorie s-a arătat interesat şi preşedintele Parlamentului European David Sassoli, tot italian. Într-un interviu în La Repubblica el a declarat că iertarea de datorie este „o ipoteză de lucru interesantă, care trebuie ajustată la principiul sustenabilităţii datoriei“. Comisia Europeană a îndemnat zilele trecute Belgia, Franţa, Grecia, Italia, Portugalia şi Spania să fie atente pentru că sunt pe cale să ajungă la niveluri nesustenabile ale datoriei.
Dacă datoriile Italiei sunt estimate să ajungă la 160% din PIB, cele ale Greciei se apropie de 200% din PIB. Datoriile totale ale celor 19 state din zona euro vor trece de 100% din PIB anul acesta pentru prima dată în istorie, arată cele mai recente estimări ale CE. În est, datoria României se îndreaptă spre 55% din PIB (de la 12% înainte de criza din 2008), iar cea a Poloniei va depăşi limita constituţională de 60% din PIB. Guvernele din regiune dau asigurări că aceste niveluri nu sunt îngrijorătoare deoarece datoriilor se vor duce în jos când economiile vor reîncepe să crească accelerat. Însă sunt analişti care avertizează că tocmai îndatorarea excesivă va frâna creşterea deoarece guvernele lipsite de forţă financiară vor fi forţate să se concentreze mai mult pe plata datoriilor decât pe investiţii. Dar când o datorie mare este prea mare? Nivelul considerat în general ca fiind limita dintre sustenabilitate şi pericol este de 90% din PIB. Multe state vestice au trecut cu paşi mari peste acest prag. Limita de 90% a venit de la Carmen M. Reinhart, acum economist şef la Banca Mondială, şi Kenneth Rogoff, economist la Universitatea Harvard şi maestru la şah. Într-o analiză celebră publicată în 2010, ei spun că „rata mediană de creştere pentru ţările cu datorii de peste 90% din PIB este cu circa un procent mai mică decât în mod normal, iar creşterea medie este chiar cu câteva procente mai micăî. Cu alte cuvinte, ei spun că dacă datoria unei ţări este prea mare, creşterea economică este îngreunată, notează revista Newsweek. Limita de 90% din PIB a fost preluată de comisarul european Olli Rehn şi de republicanul american Paul Ryan pentru a-şi justifica măsurile de austeritate. De atunci, spun alţi economişti, s-a descoperit că cifrele din această cercetare nu sunt corecte şi este greu de stabilit o limită a sustenabilităţii. Spre exemplu, Japonia are o datorie de 200% din PIB, aminteşte Ian Stewart, economist şef la Deloitte UK. Apoi, chiar autorii analizei citate au specificat ulterior publicării acesteia că „nu există o regulă care se aplică oriunde şi oricând. Nicăieri nu am zis că 90% este limita magică ce schimbă în rău viitorul, aşa cum au sugerat politicienii populiştiî. O serie de analişti spun că datoriile ridicate din zona euro nu sunt periculoase atât timp cât dobânzile sunt mici. Însă acest lucru înseamnă ca BCE să nu lase garda jos.
