Business Internaţional

Dacă băncile centrale pierd lupta cu inflaţia pentru că au obiective prea greu de atins? Se vor declara învinse sau vor pregăti o retragere victorioasă?

Ţinta de inflaţie de 2% din economiile mari a fost adoptată de atât de multe bănci centrale încât a devenit sinonimă cu creşterea economică lină şi sănătoasă.
Cu siguranţă că în spatele ei sunt calcule complicate şi ani de experienţă, ar dicta logica. Dar nu este aşa. 2% este ceva destul de arbitrar.

Ţinta de inflaţie de 2% din economiile mari a fost adoptată de atât de multe bănci centrale încât a devenit sinonimă cu creşterea economică lină şi sănătoasă. Cu siguranţă că în spatele ei sunt calcule complicate şi ani de experienţă, ar dicta logica. Dar nu este aşa. 2% este ceva destul de arbitrar.

Autor: Bogdan Cojocaru

25.05.2023, 21:35 2795

Un număr în creştere de jucători de pe Wall Street pariază că Rezerva Federală americană, cea mai puternică bancă cen­trală din lume, nu va reuşi să aducă nici anul acesta şi nici în următorii ani inflaţia la cota dorită, de 2% - ţinta de inflaţie în majoritatea economiilor mature. Scumpirile nu cedează, deşi Fed a luptat până acum cu ele cu o ferocitate nemaivăzută de decenii, majo­rând rapid dobânzile şi sacrificând creşterea economică. Se poate declara o bancă de talia Rezervei Federale, sau a BCE sau a Băncii Angliei înfrântă?

Nu, ar fi un dezastru, mai ales ales la nivel de încredere. Prin urmare, ce le-ar rămâne a­cestor instituţii de făcut dacă nu reuşesc să aducă inflaţia sub control şi la ţinta de 2%? Pot declara inflaţia ridicată ca fiind noul nor­mal şi pot duce ţinta mai sus, la o cotă la care pot ajunge. Oricum, pentru mulţi teoreticieni ai economiei 2% este un obiectiv des­tul de dubios. Dar sunt şi des­tui experţi care apără cota pen­tru a face ca orice dez­ba­tere le­gată de ţinta de in­fla­ţie să fie la fel de încin­să ca lupta contra inflaţiei.

Câţiva preşedinţi re­gio­nali ai Fed au semna­lizat recent că sunt des­chişi la a reevalua dacă obiectul de inflaţie de 2% este cel mai potrivit pentru banca centrală a SUA. „Putem reveni asupra ţintei? Cu siguranţă că da. Dar nu putem reveni până nu aducem inflaţia înapoi la 2%“, a spus preşe­dintele Fed Minneapolis Neel Kashkari într-un interviu pentru Reuters.

„Putem începe dezbaterile despre ţinta co­rectă după ce banca centrală americană aduce inflaţia la 2%“. Luna trecută, preşedintele Fed Philadelphia Patrick Harker a sugerat şi el că la un moment dat ţinta ar putea fi reexami­nată.

Dar la fel ca Neel Kashkari, Harker crede că obiec­tivul „nu tre­buie schim­bat chiar acum“. Şi în zona euro se aud astfel de „şoap­te“, după cum le descrie Bloom­berg. Chiar preşedinta BCE Christine Lagarde a spus că instituţia pe care o condu­ce poate reporni discuţiile des­pre ţinta de 2%, dar numai după ce inflaţia este adusă la acest nivel.

„În acest moment, nu este absolut niciun motiv pentru a schimba obiectivul pe termen mediu de 2%“, a declarat ea în aprilie la un summit la New York. „După ce inflaţia va ajunge acolo, când vom avea siguranţa că stă acolo, abia atunci vom putea discuta.“ Dar cum a ajuns acest nivel de 2% atât de impor­tant? Obiectivul a fost adoptat de atât de mul­te bănci centrale încât a devenit sinonim cu creşterea economică lină şi sănătoasă. Cu sigu­ranţă că în spatele lui sunt calcule com­plicate şi ani de experienţă, ar dicta logica. Dar nu este aşa. 2% este ceva destul de arbitrar. Fed a adoptat ţinta de inflaţie de 2% în 2012, forma­lizând o practică de ani de zile. De atunci, banca a căutat să ghideze presiunile de preţ spre acest nivel şi să evite ca inflaţia să urce prea mult sau să coboare prea jos faţă de acest reper, iar oficialii Fed au apărat obiectivul cu îndârjire.

Preşedintele de acum al băncii centrale Jerome Powell a spus clar că se opune schim­bării deoarece ţinta actuală oferă încredere că o instituţie puternică are un obiectiv precis şi va face orice pentru a-l îndeplini. „Însă ţinta de 2% este ceva relativ arbitrar“, explică pentru CNBC Josh Bivens, cercetător la Economic Policy Institute. Ideea nici măcar nu a venit dintr-o economie mare şi complicată.

„Ai cre­de că Dumnezeu însuşi vrea o inflaţie de 2%, că este ceva scris în Biblie“, spune Laurence Ball, profesor de economie la Universitatea Johns Hopkins şi consultant la FMI. „Con­ceptul a fost inventat, în mod ciudat, în Noua Zeelandă.“ Acolo, economiştii sunt mândri de realizarea lor.

„Am deschis calea în ţintirea inflaţiei“, ex­plică Arthur Grimes, profesor la Universita­tea Victoria. Povestea începe în anii 1980, când Noua Zeelandă se confrunta cu o inflaţie in­credibil de puternică şi încăpăţânată. Timp de două decenii inflaţia îşi făcea de cap la înălţimi de peste 10%.

Pe vremea aceea, Grimes, proas­păt primit în rândul doctorilor în econo­mie, îşi începea munca la banca centrală, o instituţie care nu era independentă de guvern, aşa cum este acum. „Ne gândeam noi, bine, dacă am avea îndependenţă, ce să luăm ca ţintă, dobânzile sau masa monetară“, poves­teşte Grimes.

„Iar într-o zi mi-a picat fisa: de fapt, ce încercăm să obţinem? Stabilitatea preţurilor. Deci de ce n-am avea pur şi simplu o ţintă de inflaţie?“ Şi ce-ar fi ca el şi colegii săi să spună tuturor că inflaţia ar trebui să fie mult mai mică de 10%, spre exemplu 0-2%, şi să ţintească acest nivel? „A fost ca un şoc pentru toată lumea“, îşi aminteşte Roger Douglas, pe atunci ministru de finanţe şi unul din pionierii acestei politici, care a propus pentru început o ţintă de inflaţie de 0-1%. „N-am făcut decât să anunţ că va fi 2% şi de atunci ideea a prins rădăcini.“ Acest nivel final a fost ales de şeful băncii centrale. Banca a introdus ţinta de inflaţie în statutul său în 1989, ei urmându-i rapid alte bănci centrale, cum ar fi cea a Canadei, a Marii Britanii, a Finlandei şi a Suedei. Dar unii economişti spun că ţinta de 2% nu are justificare şi că nu există dovezi că acest nivel ar fi mai bun decât cel de 3% sau de 4%. „Este o eroare să spunem că 2% este numărul magic“, recunoaşte un fost preşedinte al Fed Kansas City, Thomas Hoenig. Pentru a atinge această ţintă fixă în vremuri cu crize fără precedent, băncile centrale au făcut ceea ce acum este perceput de unii analişti ca exces de zel. În criza financiară globală, când inflaţia devenise negativă, marile bănci centrale au dus dobânzile la cele mai mici niveluri posibile şi au aruncat pe piaţă cantităţi enorme de bani în speranţa că vor reporni creditarea, consumul şi economiile, ţintind o inflaţie de 2% în loc de una mai redusă, care ar fi presupus mai puţin efort şi mai puţine riscuri. Apoi, când economiile au fost lovite de valul de suprainflaţie de după pandemie, băncile centrale nu doar că n-au prevăzut pericolul persistenţei inflaţiei, dar au şi reacţionat în forţă, majorând agresiv dobânzile pentru restricţiona creditarea şi frâna consumul, ţinta fiind o inflaţie de 2% în loc de una mai mare. 

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

Comandă anuarul ZF TOP 100 companii antreprenoriale
AFACERI DE LA ZERO