Un număr în creştere de jucători de pe Wall Street pariază că Rezerva Federală americană, cea mai puternică bancă centrală din lume, nu va reuşi să aducă nici anul acesta şi nici în următorii ani inflaţia la cota dorită, de 2% - ţinta de inflaţie în majoritatea economiilor mature. Scumpirile nu cedează, deşi Fed a luptat până acum cu ele cu o ferocitate nemaivăzută de decenii, majorând rapid dobânzile şi sacrificând creşterea economică. Se poate declara o bancă de talia Rezervei Federale, sau a BCE sau a Băncii Angliei înfrântă?
Nu, ar fi un dezastru, mai ales ales la nivel de încredere. Prin urmare, ce le-ar rămâne acestor instituţii de făcut dacă nu reuşesc să aducă inflaţia sub control şi la ţinta de 2%? Pot declara inflaţia ridicată ca fiind noul normal şi pot duce ţinta mai sus, la o cotă la care pot ajunge. Oricum, pentru mulţi teoreticieni ai economiei 2% este un obiectiv destul de dubios. Dar sunt şi destui experţi care apără cota pentru a face ca orice dezbatere legată de ţinta de inflaţie să fie la fel de încinsă ca lupta contra inflaţiei.
Câţiva preşedinţi regionali ai Fed au semnalizat recent că sunt deschişi la a reevalua dacă obiectul de inflaţie de 2% este cel mai potrivit pentru banca centrală a SUA. „Putem reveni asupra ţintei? Cu siguranţă că da. Dar nu putem reveni până nu aducem inflaţia înapoi la 2%“, a spus preşedintele Fed Minneapolis Neel Kashkari într-un interviu pentru Reuters.
„Putem începe dezbaterile despre ţinta corectă după ce banca centrală americană aduce inflaţia la 2%“. Luna trecută, preşedintele Fed Philadelphia Patrick Harker a sugerat şi el că la un moment dat ţinta ar putea fi reexaminată.
Dar la fel ca Neel Kashkari, Harker crede că obiectivul „nu trebuie schimbat chiar acum“. Şi în zona euro se aud astfel de „şoapte“, după cum le descrie Bloomberg. Chiar preşedinta BCE Christine Lagarde a spus că instituţia pe care o conduce poate reporni discuţiile despre ţinta de 2%, dar numai după ce inflaţia este adusă la acest nivel.
„În acest moment, nu este absolut niciun motiv pentru a schimba obiectivul pe termen mediu de 2%“, a declarat ea în aprilie la un summit la New York. „După ce inflaţia va ajunge acolo, când vom avea siguranţa că stă acolo, abia atunci vom putea discuta.“ Dar cum a ajuns acest nivel de 2% atât de important? Obiectivul a fost adoptat de atât de multe bănci centrale încât a devenit sinonim cu creşterea economică lină şi sănătoasă. Cu siguranţă că în spatele lui sunt calcule complicate şi ani de experienţă, ar dicta logica. Dar nu este aşa. 2% este ceva destul de arbitrar. Fed a adoptat ţinta de inflaţie de 2% în 2012, formalizând o practică de ani de zile. De atunci, banca a căutat să ghideze presiunile de preţ spre acest nivel şi să evite ca inflaţia să urce prea mult sau să coboare prea jos faţă de acest reper, iar oficialii Fed au apărat obiectivul cu îndârjire.
Preşedintele de acum al băncii centrale Jerome Powell a spus clar că se opune schimbării deoarece ţinta actuală oferă încredere că o instituţie puternică are un obiectiv precis şi va face orice pentru a-l îndeplini. „Însă ţinta de 2% este ceva relativ arbitrar“, explică pentru CNBC Josh Bivens, cercetător la Economic Policy Institute. Ideea nici măcar nu a venit dintr-o economie mare şi complicată.
„Ai crede că Dumnezeu însuşi vrea o inflaţie de 2%, că este ceva scris în Biblie“, spune Laurence Ball, profesor de economie la Universitatea Johns Hopkins şi consultant la FMI. „Conceptul a fost inventat, în mod ciudat, în Noua Zeelandă.“ Acolo, economiştii sunt mândri de realizarea lor.
„Am deschis calea în ţintirea inflaţiei“, explică Arthur Grimes, profesor la Universitatea Victoria. Povestea începe în anii 1980, când Noua Zeelandă se confrunta cu o inflaţie incredibil de puternică şi încăpăţânată. Timp de două decenii inflaţia îşi făcea de cap la înălţimi de peste 10%.
Pe vremea aceea, Grimes, proaspăt primit în rândul doctorilor în economie, îşi începea munca la banca centrală, o instituţie care nu era independentă de guvern, aşa cum este acum. „Ne gândeam noi, bine, dacă am avea îndependenţă, ce să luăm ca ţintă, dobânzile sau masa monetară“, povesteşte Grimes.
„Iar într-o zi mi-a picat fisa: de fapt, ce încercăm să obţinem? Stabilitatea preţurilor. Deci de ce n-am avea pur şi simplu o ţintă de inflaţie?“ Şi ce-ar fi ca el şi colegii săi să spună tuturor că inflaţia ar trebui să fie mult mai mică de 10%, spre exemplu 0-2%, şi să ţintească acest nivel? „A fost ca un şoc pentru toată lumea“, îşi aminteşte Roger Douglas, pe atunci ministru de finanţe şi unul din pionierii acestei politici, care a propus pentru început o ţintă de inflaţie de 0-1%. „N-am făcut decât să anunţ că va fi 2% şi de atunci ideea a prins rădăcini.“ Acest nivel final a fost ales de şeful băncii centrale. Banca a introdus ţinta de inflaţie în statutul său în 1989, ei urmându-i rapid alte bănci centrale, cum ar fi cea a Canadei, a Marii Britanii, a Finlandei şi a Suedei. Dar unii economişti spun că ţinta de 2% nu are justificare şi că nu există dovezi că acest nivel ar fi mai bun decât cel de 3% sau de 4%. „Este o eroare să spunem că 2% este numărul magic“, recunoaşte un fost preşedinte al Fed Kansas City, Thomas Hoenig. Pentru a atinge această ţintă fixă în vremuri cu crize fără precedent, băncile centrale au făcut ceea ce acum este perceput de unii analişti ca exces de zel. În criza financiară globală, când inflaţia devenise negativă, marile bănci centrale au dus dobânzile la cele mai mici niveluri posibile şi au aruncat pe piaţă cantităţi enorme de bani în speranţa că vor reporni creditarea, consumul şi economiile, ţintind o inflaţie de 2% în loc de una mai redusă, care ar fi presupus mai puţin efort şi mai puţine riscuri. Apoi, când economiile au fost lovite de valul de suprainflaţie de după pandemie, băncile centrale nu doar că n-au prevăzut pericolul persistenţei inflaţiei, dar au şi reacţionat în forţă, majorând agresiv dobânzile pentru restricţiona creditarea şi frâna consumul, ţinta fiind o inflaţie de 2% în loc de una mai mare.
