De ce a primit Elveţia cu braţele deschise refugiaţii Primăverii de la Praga

„Politicile de imigraţie privitoare la cehoslovaci erau pur şi simplu bazate pe motive de ordin umanitar.”

După ce miile de tancuri ale ţărilor Pactului de la Varşovia au pătruns în Cehoslovacia în noaptea zilei de 20 august 1968 pentru a înăbuşi mişcarea Primăvara de la Praga, mulţi cehi şi slovaci şi-au găsit refugiul în Elveţia, scrie swissinfo.ch.

Irena Brezna se afla în Franţa într-un campus studenţesc interna­ţional, fericită că poate să călătorească şi să viziteze o ţară capitalistă. Libera­li­zarea politică adusă de alegerea lui Alexander Dubcek la conducerea Partidului Comunist al Cehoslovaciei în ianuarie 1968 însemna că „oamenii puteau citi ziare din nou şi discuta liber”, explică aceasta.

Însă după invadarea ţării de către trupele statelor controlate de sovietici, Irena a fost contactată de către mama sa, care i-a spus să nu se mai întoarcă în ţară şi că ambii săi părinţi, ca mulţi alţii, vor emigra. După planurile iniţiale de a mi­gra cu mama sa în Canada, cele două au făcut o cerere de azil în El­veţia, înainte ca acestora să li se alăture ta­tăl, care plecase mai întâi în Ger­mania. Adaptarea la viaţa din Elveţia nu a fost uşoară. Brezna a găsit o societate elveţiană conservatoare, iar femeile, mai puţin egale în studii şi muncă cu bărbaţii decât acasă.

Politicile de imigraţie privitoare la cehoslovaci erau pur şi simplu bazate pe motive de ordin umanitar, spune Rolf Ott de la ambasada elveţiană în Praga, comentând pe marginea politicilor Elveţiei din vremea invaziei.

Acesta adaugă că având în vedere boomul înregistrat de economia sa la acea vreme, „Elveţia avea nevoie de forţă de muncă calificată”. Iar un nu­măr mare de persoane din Cehos­lo­vacia aveau o educaţie superioară.

Ca Jiri Dvorak. Acesta povesteşte pentru swissinfo.ch cum pe 21 august 1968, împreună cu părinţii săi cu care vizita Cuba, au fost capturaţi de oficiali cubanezi şi ruşi şi aruncaţi într-un avion fără să li se spună unde sunt trimişi. Au fost trimişi înapoi în Praga.

După aceea, Dvorak a decis să plece din ţară şi să înceapă o nouă viaţă.

Frantisek Pojdl a făcut de asemenea cerere de azil în Elveţia. Despre experienţa sa din această ţară în comparaţie cu viaţa din Cehoslovacia, acesta povesteşte: ìRegulile nu aveau niciun sens sub comunişti. În Elveţia, însă conta punctualitatea şi corectitudinea. Regulile trebuia respectateî.

Dvorak, care participă regulat la misiuni umanitare în Africa, spune că având în vedere că în prezent migraţia este motivată în mare parte de probleme economice ar trebui să se facă mai mult pentru stimularea dezvoltării pe plan intern. Cât despre Brezna, aceasta critică refuzul Cehiei, Slovaciei şi altor ţări din fostul bloc sovietic de a primi refugiaţi.

Jiri Ruzicka a emigrat la rândul său în Elveţia în 1968. Povestea lui Ruzicka, muzician şi compozitor, despre cum şi-a clădit o nouă viaţă în Elveţia este relatată într-un scurtmetraj regizat de Fiona Ziegler.

După ce Revoluţia de Catifea din 1989 a pus capăt regimului comunist, Ruzicka s-a întors în Praga. Acum în vârstă de 77 de ani, acesta, asemeni unora dintre alţi 6.000 de cehi care s-au întors, îşi descrie viaţa în faze separate, înainte de emigrare, viaţa din Elveţia şi întoarcerea acasă.

Potrivit Fionei Ziegler, deşi Cehoslovacia a fost o sursă de migraţie, cele două ţări create după 1991 acceptă la rândul lor cu greu refugiaţii. Dar politicile privind migraţia s-au schimbat şi în Vest. ìÎn Vest, sentimentul era că oamenii care trăiau sub comunist erau victime care trebuie susţinute. Era ceva foarte idealistî, spune Ziegler.

Acum, însă ìne este teamă de tot ce vine din afarăî.