Transcrierile convorbirilor telefonice interceptate ale oamenilor de afaceri ţin primele pagini ale cotidienelor, jurnalele televizate încep cu informaţii descoperite cu privire la afacerile unor oameni politici cu un moral dubios, iar descoperirea unor infiltraţii mafiote pe şantiere publice este dezbătută zile la rând... până când totul este dat uitării. Totuşi, toată lumea din Italia îşi aminteşte de operaţiunea „Mani Pulite“, (Mâini curate), care, scoţând la iveală cancerul corupţiei, era menită să îl extirpe definitiv. Ancheta, lansată în urmă cu 25 de ani, dezvăluia tradiţionalele şi profundele legături secrete dintre mediile economice şi partidele politice.
După 3.000 de arestări şi peste 1.200 de condamnări, prima republică italiană se prăbuşea. O aniversare care vine în fiecare an cu o constatare amară: nimic nu s-a schimbat de atunci. Aceasta este făcută acum de Piercamillo Davigo, însărcinat cu ancheta, acum preşedinte al Asociaţiei Naţionale a Magistraţilor. „Corupţia s-a agravat. Singurul lucru nou este dispreţul unei opinii publice resemnate.“
Clasamentul anual al Transparency International dă dreptate magistratului. Potrivit acestuia, Italia ocupă poziţia a 60-a din 176 de ţări, singurele ţări din Europa clasate mai prost sunt Grecia şi Bulgaria.
Fenomenul este perceput cu fatalitate de către italieni, drept o trăsătură imuabilă a caracterului naţional. În plus, toleranţa acestora este amplificată de lipsa de încredere în stat, a cărui birocraţie este considerată ineficace şi opresivă fiscal.
În timp ce corupţia este la fel de prezentă ca acum 25 de ani, aceasta şi-a schimbat în schimb natura, fapt evidenţiat de Fundaţia RES.
De la cereri de ofertă trucate, la afacerea "Mafia Capitale" din Roma şi lucrările la digul Moise din Veneţia, recenta succesiune de scandaluri atestă omniprezenţa corupţiei, pe care s-a bazat succesul Mişcării 5 Stele.
Însă, acum corupţia s-a descentralizat şi "privatizat". Aceasta nu mai reprezintă baza unui sistem ierarhizat, organizat de partidele politice pentru a se finanţa ilegal. Aceasta a devenit anarhică şi vizează îmbogăţirea personală a membrilor reţelelor politico-afaceriste, legate la o criminalitate organizată.
Acestea găsesc în marile şantiere ale ţării un teren ideal, profită de o legislaţie prea complexă şi de o justiţie prea lentă, îşi găsesc în clasele conducătoare adesea mediocre parteneri uşor de corupt.
Marea lăcomie a partidelor politice sfârşise prin a face corupţia intolerabilă la sfârşitul anilor '90; criza economică, care a afectat puternic Italia în ultimii ani, o face acum insuportabilă.
Dacă "cultura ilegalităţii", care privează Italia de aproximativ 120 miliarde de euro pe an şi corupţia, care devorează alte 60 miliarde de euro după unele estimări, ar fi fost combătute în mod serios şi eficient între anii 2002-2014, PIB-ul Italiei ar fi fost acum cu 17% mai mare.
O Italie la fel de virtuoasă ca Germania din această perspectivă ar permite o creştere cu 10.607 euro a venitului anual al fiecărui cetăţean. Asta fără a pune la socoteală investiţiile străine de 16 miliarde pierdute în perioada 2006-2012 din cauza acestui rău endemic, potrivit Băncii Mondiale.
Costurile directe ale corupţiei pot fi dezbătute, în timp ce cele indirecte nu pot fi măsurate, dar sunt de netăgăduit. Acestea frânează creşterea, modernizarea şi inovaţia. Aceasta este poziţia judecătorului Raffaele Cantone aflat la conducerea Autorităţii naţionale anticorupţie (Anac), creată în 2014 de către guvernul Renzi.
În trei ani de activitate, cei 350 de membri ai Anac au strâns deja 402.000 de documente. Veritabil minister al luptei contra corupţiei, Anac supervizează marile şantiere publice şi utilizarea celor 20 de miliarde de euro necesari pentru reconstrucţia zonelor distruse de seismele recente.
Pentru a extirpa cancerul corupţiei, Rafaele Cantone se poate baza pe o legislaţie înăsprită în ultimii ani şi o magistratură independentă. Însă efectele nu se vor vedea în lipsa unei "revoluţii culturale".
