Banca este departe de zilele de legendă, când bancherii erau bancheri şi nu „bancheri de investiţii“, când afacerile aveau la bază relaţiile pe termen lung şi nu doar rezultatele financiare trimestriale, când o strângere de mână a unui bancher valora cât un contract. Bancherii aveau atunci aceeaşi reputaţie pe care o aveau profesorii universitari şi medicii de top, scrie Deutsche Welle. În Germania, în anii miracolului economic postbelic, Deutsche Bank era o instituţie profund respectată, aproape sacră.
Însă acestea se întâmplau înainte de evenimentele pe care un articol din Zeit Online, o companie media germană de top, le-a denumit „jaful din interior“. Povestea începe în urmă cu 27 de ani, în 1989, când echipa de executivi a Deutsche, sub conducerea CEO-ului de atunci Alfred Herrhausen, a cumpărat banca de investiţii britanică Morgan Grenfell şi a făcut-o o unitate a instituţiei.
Brusc, sute de experţi în pieţe financiare şi dealeri de instrumente financiare au invadat cea mai mare bancă privată germană. Hoarda de străini a schimbat fundamental cultura şi caracterul băncii.
Ceea ce cândva era o instituţie solidă şi neaventuroasă care face bani din credite date companiilor industriale care caută să-şi extindă producţia s-a transformat din ce în ce mai mult într-un cazinou, într-o afacere concentrată pe pariuri pe pieţele financiare pentru propriul câştig. Zece ani mai târziu, în 1999, Deutsche Bank a mai cumpărat banca americană de investiţii Bankers Trust. Rezultatul este că Deutsche a ajuns temporar la statutul de cea mai mare bancă din lume în funcţie de mărimea balanţei de active şi pasive.
Mai important, prin preluarea Bankers Trust, transformarea Deutsche s-a finalizat. Bancherii de investiţii domină de atunci noua entitate.
Spre deosebire de directorii băncii, bancherii de investiţii de la Deutsche nu erau responsabili din punct de vedere legal pentru tranzacţiile lor. Făceau, şi încă mai fac, afaceri mult mai riscante decât în vremurile pre-Morgan Grenfell şi pre-Bankers Trust. Primesc şi bonusuri uriaşe – estimate la 40-50 de miliarde de euro în 15 ani. Aceasta cu toate că divizia de investment banking s-ar putea să nu fi contribuit cu niciun profit net în acest interval. Până la sfârşitul acestei perioade, Deutsche a căzut de pe primul loc pe undeva în jurul celei de-a 40-a trepte. Preţul acţiunilor s-a redus cu două treimi în ultimul an, de la 33 de euro pe unitate la 11 euro, iar valoroasele participaţii pe termen lung la mari companii industriale au fost vândute în efortul de a creşte profitul. Acesta a fost de fapt preţul plătit de Deutsche pentru bonusurile de 40-50 de miliarde de euro – „jaful din interior“.
Bancherii de investiţii au schimbat cultura corporatistă într-una care pare să sfideze normele etice şi legale. Miile de procese deschise contra băncii, inclusiv de către autorităţi statale, spun multe despre acest lucru. Deutsche are în prezent puse deoparte 5,4 miliarde de euro într-un fond special pentru plata costurilor litigiilor.
Anul trecut, amenzi, înţelegeri pentru retragerea acuzaţiilor şi costurile litigiilor au tras în jos atât de mult profitul încât acesta a devenit o pierdere record de 6,8 miliarde de euro.
Reputaţia băncii s-a prăbuşit atât de mult încât în această primăvară CEO-ul John Cryan şi CFO-ul Marcus Schenck s-au simţit obligaţi să reasigure investitorii că instituţia va putea în continuare să plătească dobânzi pentru obligaţiuni, considerate acum cu risc ridicat. Când un director executiv intră pe scenă pentru a spune astfel de lucruri, o face de obicei pentru că afacerea pe care o conduce este în pragul insolvenţei. Deutsche Bank pare că nu este în această situaţie, însă investitori precum fondurile de pensii, care îşi pun banii în investiţii pe termen lung, îşi retrag banii din capitalul Deutsche. Agenţia americană de evaluare financiară Moody’s a ajustat ratingul acţiunilor băncii în concordanţă cu evoluţa evenimentelor – la doar două trepte de statutul „junk“. Aceasta, în schimb, majorează costurile de refinanţare ale băncii.
