Franţa a emis luna aceasta pentru prima dată în istorie obligaţiuni cu scadenţa la zece ani cu yield-uri negative, ceea ce înseamnă că investitorii plătesc, şi nu încasează, o dobândă pentru privilegiul de a deţine obligaţiuni suverane franceze. Ani la rând în lunga perioadă de recuperare din criza datoriilor din zona euro de astfel de dobânzi negative au beneficiat ţări cu reputaţie de împătimite ale disciplinei fiscale ca Germania, Danemarca şi Elveţia. Franţa este o economie mare, dar cu un deficit bugetar ce sfidează limitele UE.
Cu doar un an în urmă multe din economiile europene erau în plin avânt, iar revenirea dobânzilor sub zero atât de rapid trezeşte îngrijorare. Experimentul neconvenţional al Europei cu dobânzile negative pentru stimularea creşterii economice şi a inflaţiei pare o capcană, scrie Bloomberg. O capcană din care băncile centrale nu mai pot ieşi, cred unii analişti, mai ales pentru că în condiţiile în care creşterea economică încetineşte, iar inflaţia slăbeşte, singura direcţie de mers pentru ele este în jos.
La cinci ani după ceea ce ar fi trebuit să fie un vaccin temporar cu vitamine pentru zona euro, Banca Centrală Europeană încă nu şi-a atins obiectivele şi s-ar putea să împingă dobânzile şi mai în jos. Teama că economia zonei euro este în curs de japonificare, adică se îndreaptă spre o perioadă îndelungată de stagnare sau în cel mai bun caz de creştere slabă, este mare.
Japonia, Elveţia, Suedia şi Danemarca au trecut şi ele sub pragul zero, cândva considerat limita politicilor monetare. Japonia se apropie de al 22-lea an de reducere a dobânzilor şi a păşit pentru prima dată în teritoriul negativ în 2016, însă fără a reuşi să ridice inflaţia, aminteşte Forbes.
Între timp, banca centrală niponă injectează bani pe pieţe cumpărând acţiuni şi obligaţiuni locale. Eşecul acestor încercări sugerează că economia are nevoie pentru a o porni din loc mai degrabă de reforme structurale decât de steroizi. Cu cât persistă mai mult, cu atât sunt mai criticate dobânzile negative. Lor li se impută slăbiciunile băncilor. Din cauza lor, economiile din bănci ale populaţiei nu aduc valoare. Singurul avantaj rămas al depozitelor la bănci ar fi protecţia. Dobânzile negative ţin în viaţă artificial companiile muribunde, făcând creditarea extrem de ieftină, alimentează o creştere nesustenabilă a datoriilor din sectorul corporate şi a preţurilor activelor.
Companiile zombi nu fac decât să consume resursele care altfel ar folosi afacerilor sănătoase, care aduc valoare economiei. Şefii băncilor centrale ştiu că aceste instrumente nu sunt ideale, dar sunt convinşi că prin utilizarea lor previn apariţia deflaţiei şi sprijină creşterea economică.
Riscul este ca dobânzile negative să devină noul normal, iar această posibilitate este o teamă presantă în rândul băncilor, care nu-şi pot permite să transfere costurile - un fel de taxă impusă cash-ului suplimentar - clienţilor cu depozite. „N-aş spune niciodată că nu te poţi duce în teritoriul negativ, poţi face orice pentru o perioadă scurtă de timp“, spune Axel Weber, preşedintele UBS şi fost oficial al BCE. „Însă este ca şi cum ai plonja în apă. Poţi sta sub apă ceva timp, dar nu poţi sta acolo pentru totdeauna.“
Economistul de la Deutsche Bank David Folkerts-Landau estimează că băncile din zona euro au pierdut opt miliarde de euro pe an din cauza acestei politici. CEO-ul băncii Nordea Casper von Koskull a descris actualul mediu ca fiind „unul periculos care sufocă jucătorii din sectorul bancar european“.
BCE interpretează imaginea diferit, spunând că ce pierd din marjele de profit, băncile recuperează prin volum, în condiţiile în care dobânzile mici stimulează cererea pentru credite. Benoit Coeure, membru în boardul executiv al BCE, a descris cele opt miliarde de euro ca fiind „seminţe“ şi a avertizat că mai problematice sunt creditele neperformante şi provocările legate de tehnologie.
Mai multe detalii pe zf.ro
Dobânzile negative ale băncilor centrale sunt asociate adesea cu yielduri negative ale obligaţiunilor suverane, activele preferate ale fondurilor de pensii.
Analiştii spun că dobânzile negative din Europa şi yieldurile reale negative din SUA reprezintă o îngrijorare semnificativă pentru fondurile de pensii. Pentru că obligaţiunile suverane, active sigure, nu mai aduc profit, investitorii sunt obligaţi să vâneze randamente mai mari printre active mai riscante. Şi în criză, şi în perioada de recuperare, SUA au fost cu un pas în faţa celorlalte economii mari.
Banca centrală americană a fost prima care a început ciclul de normalizare a politicii monetare. Acum, pentru că economia globală rămâne fără energie, inflaţia slăbeşte, iar războiul comercial dintre SUA şi China se intensifică, preşedintele Rezervei Federala americane Jerome Powell va prezida prima decizie de reducere a dânzilor din SUA dintr-un deceniu.
Însă spre deosebire de instituţiile similare din Europa, banca centrală americană nu şi-a împins niciodată dobânzile de politică monetară sub zero. Oficialii Fed nu au avut niciodată încredere deplină în beneficiile teoretice ale taxării deponenţilor pentru păstrarea banilor în depozitele băncilor, fiind îngrijoraţi că băncile mici vor avea de suferit.
De asemenea, în SUA nu este clar dacă dobânzile negative sunt legale. Dezbaterile sunt departe de a se fi terminat. Fostul secretar al Trezoreriei SUA Lawrence Summers a participat la o analiză în care se avertizează că dobânzile negative pot duce la complicaţii comprimând profiturile băncilor.
Preşedintele Fed Dallas Robert Kaplan a declarat în fabruarie că este „sceptic“ în legătură cu o astfel de turnură în politica monetară, deşi o altă lucrare, publicată de Fed San Francisco a găsit că dobânzile negative ar fi redus severitatea ultimei recesiuni din SUA.
Dobânzile negative sunt versiunea extremă a strategiei standard a băncilor centrale pentru reducerea costurilor creditului şi pentru încurajarea consumului şi investiţiilor. Însă dobânzile ultrareduse pot permite acumularea de datorii nesustenabile în condiţiile în care companiile şi consumatorii îşi finanţează achiziţiile cu bani ieftini.
Combinaţia de pondere ridicată a datoriei în capital şi valori mari în sectoare precum cel imobiliar poate slăbi în cele din urmă toleranţa unor economii la dobânzi mai mari, forţând băncile centrale să-şi menţină politicile monetare relaxate.
De asemenea, o astfel de combinaţie poate submina încrederea în sistemul bancar, determinând oamenii să păstreze acasă bancnote şi aur. Există dovezi că elveţienii pun la saltea bancnote de 1.000 de franci.
„Ar fi o nebunie din partea băncilor centrale s-o recunoască, dar spaţiul lor de manevră pentru normalizarea politicii monetare - pentru a construi tranşeele necesare luptei cu următoarea recesiune - se îngustează“, spune Rob Subbaraman, strateg la Nomura Securities. „Cu alte cuvinte, sunt prinse în capcană.“
