Business Internaţional

Economiştii nemţi cer investiţii mai mari în Germania pentru că o mare parte din ce se economiseşte prin surplusul comercial nu va ajunge niciodată acasă

Economiştii nemţi cer investiţii mai mari în Germania pentru că o mare parte din ce se economiseşte prin surplusul comercial nu va ajunge niciodată acasă

Cancelarul Germaniei Angela Merkel, în vizită la şcoala Roentgen din Berlin. Clădirile şcolilor germane au nevoie de investiţii de 35 de miliarde de euro pentru reparaţii.

Autor: Bogdan Cojocaru

14.03.2017, 19:45 1302
Prin surplusurile comerciale de 2.600 de miliarde de dolari acumulate din 2000, Germania este creditorul lumii. O dovadă a competitivităţii economice pentru nemţi, un pericol pentru securitate pentru americani, o mare parte din economiile făcute prin surplusuri vor fi pierdute pentru totdeauna, scrie Gunther Schnabl, profesor de ştiinţe economice la Universitatea din Leipzig.

Peter Navarro, un consilier comercial al preşedintelui american Donald Trump, a criticat Germania pentru că exploatează SUA cu surplusul său comercial şi că manipulează euro. Discursuri ca ale sale se aud de peste tot în lume. Germania este o forţă propulsoare a exporturilor globale, iar surplusurile co­merciale există, însă criticii se înşală în ceea ce priveşte cine exploatează pe cine. Aceasta pentru că nu este deloc sigur dacă vor ajunge în Germania banii pe care americanii sau altcineva îi datorează Germaniei pentru bunurile cumpărate, explică Schnabl într-un articol publicat de Handelsblatt, cel mai cunoscut ziar de business din Germania.

Germania nu doar că are surplus co­mercial pentru că livrează în alte ţări mai multe produse decât importă, dar îşi exportă în afara graniţelor veniturile din exporturi pe care nu le poate investi în interior - acesta este surplusul de capital. Surplusul comercial şi cel de capital sunt egale într-o lume a cursururilor de schimb libere. Cu alte cuvine, luând cazul SUA, Germania îşi exportă acolo economiile, care permit apoi americanilor să cumpere bunuri nemţeşti - indiferent că este vorba de celebrele maşini Porsche, de bucătării elegante sau doar de dulciuri. Între timp, SUA îşi înalţă muntele de datorii pentru a-şi permite mai mult consum public şi privat. Cu timpul, cre­anţele pe care Germania le are la SUA cresc. În fiecare an sumele pe care lumea le dato­rează companiilor germane, băncilor, asi­gură­torilor şi celor care fac economii pentru pensie  cresc cu echivalentul surplusului comercial anual al Germaniei (de 253 miliarde de euro în 2016) plus, desigur, schimbările privind valoa­rea activelor. În schimb, datoria totală externă a Americii creşte în linie cu deficitul comercial anual (de 489 de miliarde de dolari în 2016).

În teorie, toate aceste active pe care nemţii le acumulează vor fi cândva plătite - inclusiv nota de plată a Americii pentru importurile din Germania. Aşa s-a întâmplat spre exemplu în anii 1990 după reunificarea Germaniei, când nemţii au repatriat o parte substanţială din activele din străinătate pentru a finanţa reconstrucţia fostei Germanii de Est.

Însă povestea se schimbă dacă activele din străinătate se devalorizează. Un exemplu sunt băncile regionale controlate de stat cunoscute ca Landesbanken. În timpul crizei creditelor ipotecare din 2008 şi 2009, investiţiile lor neinspirate s-au evaporat, aşa cum au făcut multe din activele financiare ale Lehman Brothers. La fel, unele dintre companiile germane foarte mari au înregistrat pierderi spectaculoase din cauza preluărilor nefericite din străinătate, precum achiziţia dezastruoasă a Chrysler de către Daimler, incursiunea costisitoare a BMW în Marea Britanie şi pierderile grele ale ThyssenKrupp din Brazilia. Chiar şi fără astfel de greşeli costisitoare, activele germane din America se devalorizează. Aceasta pentru că pasivele externe ale Americii sunt denominate mai ales în dolari şi nu în euro, moneda care contează pentru nemţi. Dacă dolarul se depreciază, spre exemplu pentru că Rezerva Federală decide să ducă o politică monetară inflaţionistă, valoarea reală a datoriei externe a Americii scade. Orice activ american deţinut de alte ţări sub forma bonurilor americane de trezorerie, a participaţiilor la companii sau a titlurilor financiare derivate suferă pierderi dacă sunt raportate la monedele acelor ţări.

În trecut, SUA au recurs frecvent la astfel de devalorizări prin reduceri de dobânzi. Pompând bani în economie, dobânzile reduse creează bule pe pieţele financiare (precum bula dotcom din anii 2000 şi boom-ul creditelor ipotecare de dinainte de 2008) care devalorizează pasivele când se sparg.Rezultatul ambelor tipuri de devalorizări este că deţinătorii străini de active americane pierd rambursarea unor părţi mari din deţinerile lor. 

În timp ce America a acumulat din 1980 deficite de cont curent (importuri nete de capital) de 10.800 de miliarde de dolari, pasivele externe nete sunt astăzi cu 3.000 de miliarde de dolari mai mici. În anii 1960, Charles de Gaulle, pe atunci preşedintele Franţei, critica SUA pentru capacitatea sa de a reduce datoriile externe în propriul avantaj ñ Ñun privilegiu exorbitantî.

Din nefericire, Germania nu şi-a investit foarte inspirat surplusurile uriaşe. Surplusul de cont curent cumulat a crescut la 2.600 de miliarde de dolari de la începutul mileniului, în timp ce activele externe nete curente însumează mult mai puţin, circa 1.600 de miliarde de dolari. Această diferenţă este pierdută şi nu va fi recuperată niciodată. 

O mare parte din economiile nemţeşti investite în afară au dispărut în ceaţă în timpul boomului ipotecar din SUA. La fel s-a întâmplat în sudul Europei, unde economiile germane rezultate din surplusul comercial au finanţat orice, de la obligaţiunile suverane ale Greciei la piaţa imobiliară supradimensiunată a Spaniei şi la sectorul financiar irlandez, care s-a prăbuşit acum aproape un deceniu. Pierderile totale ale Germaniei se ridică la aproape 1.000 de miliarde de dolari. 

Cu alte cuvinte, SUA îşi exploatează partenerii comerciali şi nu invers.

Marcel Fratzscher, fost director la Banca Centrală Europeană iar acum preşedintele think tank-ului DIW Berlin şi profesor de macroeconomie la Universitatea Humboldt din Berlin, explică în Project Syndicate de ce surplusul comercial al Germaniei are foarte puţin de-a face cu euro, aşa cum susţin criticii americani ai politicilor germane.

Înainte de adoptarea monedei comune, de decenii Germania urma o politică de întărire a mărcii germane pentru a-i încuraja pe exportatori să-şi menţină competitivitatea prin inovaţie şi nu prin devalorizare. Acesta a fost un element central al modelului economic german de după cel de-Al Doilea Război Mondial şi un ingredient al miracolului economic german.

Criticile la adresa surplusului comercial al Germaniei au la bază trei raţionamente greşite. În primul rând, mulţi dintre critici cred că balanţa comercială a Germaniei poate fi manipulată sistematic prin cursul de schimb valutar. Însă, datorită integrării lanţului de valori global, exporturile industriale au în componenţă multe elemente importate, ceea ce înseamnă că efectele schimbărilor cursului de schimb asupra preţurilor interne şi balanţei comerciale s-a redus substanţial de-a lungul timpului. De fapt, surplusul comercial al Germaniei cu SUA s-a schimbat nesemnificativ în pofida volatilităţii cursului euro-dolar. La baza succesului exporturilor nemţeşti stă nu manipularea valutară, ci poziţia puternică de pe piaţă şi rezistenţa la schimbările de preţ ale campionilor industriali puternic specializaţi ai Germaniei.

A doua eroare este ideea că politicienii şi băncile centrale pot stabili cursurile de schimb valutar. În cele mai avansate economii, cursul de schimb nu poate fi pur şi simplu bătut în cuie şi este determinat în mare parte de mersul economiei şi de starea de sănătate a sistemului financiar. Pieţele valutare sunt prea adânci pentru ca investiţiile directe să merite riscul, după cum a descoperit în urmă cu câţiva ani banca centrală a Elveţiei când a încercat să tempereze aprecierea francului.  Trezorerie SUA a abandonat intervenţiile pe piaţa valutară în anii 1990, iar BCE a încercat să intervină o singură dată, în 2000.

A treia eroare, care apare adesea în tabară germană, este că balanţa de cont curent a ţării reflectă competitivitatea exporturilor. În realitate, balanţa externă a unei ţări este influenţată de priorităţile sale şi de deciziile pentru viitor privind economiile şi investiţiile.

Având în vedere aceste raţionamente eronate, discuţiile nu ar trebui să fie despre exporturi sau despre euro, ci despre importurile prea mici. Germania are una dintre cele mai scăzute rate de investiţii din lumea industrializată. Autorităţile locale, responsabile pentru jumătate din toate investiţiile publice, au proiecte de investiţii nerealizate de 136 miliarde de euro, sau 4,5% din PIB. Clădirile şcolilor germane au nevoie de investiţii de 35 de miliarde de euro pentru reparaţii. Între timp, investiţiile private în capitalul financiar au fost slăbite de dorinţa companiilor germane de a investi peste graniţe. Gaura este rezultatul unor politici greşite, în special al politicilor protecţioniste din sectorul serviciilor necomercializabile (servicii locale precum sănătatea şi educaţia). Comisia Europeană, FMI şi OCDE încearcă de mult timp să convingă Germania să dereglementeze serviciile şi să îmbunătăţească concurenţa. Acum, salariile, productivitatea şi investiţiile sunt ridicate în sectoarele exportatoare şi mici în sectorul serviciilor necomerciabile.

De aceea, discuţiile internaţionale despre surplusurile Germaniei ar trebui să se concentreze pe măsuri de liberalizare a serviciilor şi pe înlăturarea altor bariere din calea investiţiilor. Până atunci, Germania ar trebui să-şi îmbunătăţească infrastructura digitală şi de transport, să întărească mecanismele pieţei pentru încurajarea energiei regenerabile, să rezolve problema deficitului de forţa de muncă, să schimbe sistemul de impozitare pentru stimularea investiţiilor şi să-şi îmbunătăţească legile pentru a reduce incertitudinile.

Fratzscher a calculat că din anul 2000 fiecare german a pierdut în medie 7.500 de euro în economii rămase în străinătate.

AFACERI DE LA ZERO