Valul actual de mobilizare împotriva rasismului şi discriminărilor aduce în discuţie o problemă vitală, cea a reparării daunelor produse de un trecut colonial şi sclavagist care persistă. Indiferent de complexitatea sa, problema nu poate fi evitată la nesfârşit, nici în SUA, nici în Europa, scrie Thomas Piketty într-o opinie publicată de Le Monde.
La sfârşitul războiului civil, în 1865, republicanul Lincoln le-a promis sclavilor emancipaţi că vor primi după victorie „un catâr şi 40 de acri de pământ“ (aproximativ 16 hectare). Ideea era de a-i despăgubi pe aceştia pentru deceniile de tratament rău şi muncă neplătită şi de a le permite un viitor ca muncitori liberi. Dacă ar fi fost adoptat, programul ar fi reprezentat o redistribuire agrară de amploare.
Însă după încheierea războiului, niciun text privind compensaţiile nu a fost adoptat. Democraţii reluară controlul asupra Sudului şi impuseră segregarea rasială şi discriminările timp de încă un secol, până în anii 1960.
În mod straniu, alte episoade istorice s-au încheiat cu un tratament diferit. În 1988, Congresul a adoptat o lege prin care erau acordaţi 20.000 de dolari japonezo-americanilor internaţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. O indemnizaţie de acelaşi tip acordată afro-americanilor victime ale segregării ar avea o puternică valoare simbolică.
În Marea Britanie, ca şi în Franţa, abolirea sclaviei a fost însoţită de fiecare dată de acordarea de indemnizaţii către proprietari de către Trezoreria publică. Cât despre foştii sclavi, aceştia au fost nevoiţi să înveţe să fie liberi prin muncă dură.
În 2001, în contextul dezbaterilor privind recunoaşterea sclaviei drept crimă împotriva umanităţii, Christiane Taubira încearcă fără succes să-şi convingă colegii deputaţi să creeze o comisie care să analizeze acordarea de compensaţii descendenţilor sclavilor.
Nedreptatea cea mai extremă este reprezentată fără îndoială de cazul Saint-Domingue, bijuteria insulelor de sclavi franceze din secolul 18, înainte de a se revolta în 1791 şi de a-şi proclama independenţa în 1804 sub numele de Haiti. În 1825, statul francez a impus ţării o datorie uriaşă pentru a-i compensa pe proprietarii francezi de pierderea proprietăţilor. Ameninţată cu invazia, insula n-a avut altă alegere decât să plătească această datorie.
Haiti cere acum Franţei rambursarea acestui tribut injust (30 miliarde de euro fără dobândă) şi este dificil să nu i se dea dreptate, scrie Thomas Piketty. Refuzând orice discuţie privind această problemă apare riscul creării unui imens sentiment de nedreptate.
O problemă similară apare în cazul numelor de străzi şi al statuilor şi nu avem de ales decât să ne încredem în stabilirea în mod democratic de reguli şi criteria juste pentru ca injustiţia să nu fie perpetuată.
Dincolo de această dezbatere dificilă, dar necesară, privind repararea daunelor, trebuie să ne îndreptăm atenţia către viitor. Pentru a vindeca societatea de efectele rasismului şi colonialismului, trebuie să schimbăm sistemul economic, în primul rând prin reducerea inegalităţilor şi un acces egal la educaţie, locuri de muncă şi proprietate, indiferent de origini.
Valul de mobilizare care adună astăzi cetăţeni de toate originile poate ajuta în acest sens, scrie Thomas Piketty.
