Moştenirea crizei financiare globale ar fi putut fi o reimaginare a economiei de piaţă. În schimb, ne-am ales cu Donald Trump, Brexit şi naţionalism, scrie Philip Stevens, editorialist la Financial Times.
Procesul declanşat de prăbuşirea Lehman Brothers în 2008 a generat două mari pierderi, la nivelul democraţiei liberale şi graniţelor internaţionale deschise. Cei vinovaţi, printre care bancheri, bancheri centrali şi autorităţi de reglementare, politicieni şi economişti, s-au dezis de responsabilitate. Lumea s-a schimbat cu siguranţă, dar nu în modul ordonat, structurat care ar fi fost rezultatul unor reforme inteligente, scrie editorialistul FT.
După un deceniu de venituri stagnante şi austeritate fiscală, nimeni nu se poate declara surprins că cei mai afectaţi de efectele economice ale crahului susţin ascensiunea populiştilor. În democraţiile bogate, segmente semnificative ale populaţiei au ajuns să respingă economia laissez faire şi frontierele deschise ale globalizării. Imigraţia la scară largă poate crea probleme majore şi în perioadele cele mai bune. Pe fondul austerităţii, imigranţii pot fi înfăţişaţi foarte uşor drept ţapi ispăşitori.
Cel mai uimitor aspect este cât de puţine s-au schimbat în modul de operare a pieţelor financiare internaţionale. Câţiva bancheri au fost demişi şi câtorva instituţii le-au fost impuse amenzi usturătoare, dar povara a căzut pe umerii statului sau acţionarilor.
În pofida reformelor inţiale de reglementare, viaţa de pe Wall Street şi din City-ul londonez e aproape neschimbată. Bancherii sunt plătiţi foarte mult pentru activităţi inutile social, contribuabilii finanţează mari subvenţii de stat, iar tineri matematicieni deştepţi creează noi instrumente primejdios de obscure pentru a ţine camerele de tranzacţionare ocupate. Acum, ca şi atunci, profitul este privatizat, iar riscul naţionalizat. Ce lipseşte este competiţia.
Postcriză, concluziile radicale au fost puse deoparte imediat după ce au fost publicate. Bancherii centrali şi agenţiile însărcinate cu supervizarea pieţelor au negat orice complicitate.
Cât despre politicieni, aceştia au promis că finanţele vor fi coborâte de pe piedestalul aurit, că pieţele vor servi şi nu vor fi stăpânii oamenilor. Şi totuşi, costul crahului a căzut în mare parte pe umerii celor mai puţini capabil să-l suporte. Clasele muncitoare, atât de iubite de politicieni atunci când au nevoie de voturi, au fost victimele, scrie Philip Stevens.
Astfel se explică revenirea populismului.
Presiunile au fost intensificate, bineînţeles, de tehnologia digitală şi de practicile giganţilor tech. Sentimentul care a contribuit cel mai mult la ascensiunea populismului a fost cel de nedreptate, credinţa că elitele sunt indiferente.
Trump şi alţii asemeni nu au niciun răspuns. Dimpotrivă, ìbazaî preşedintelui american va avea de pierdut de pe urma războiului comercial; muncitorii britanici vor sărăci ca urmare a Brexitului. Liga din Italia şi Frontul Naţional din Franţa vând aceleşi lucruri. Dar multe dintre problemele pe care le identifică sunt reale.
Istoricii vor privi criza din 2008 drept momentul în care cele mai puternice naţiuni au cedat lidershipul internaţional şi a început inversarea globalizării. Restul lumii a concluzionat, şi este de înşeles, că nu are prea multe de învăţat de la vest.
Mulţi au crezut că prăbuşirea comunismului va anunţa dominaţia permanentă a democraţiilor deschise, liberale. În schimb, ceea ce-i va nedumeri cu adevărat pe istorici este de ce vechiul regim a fost atât de nereactiv, chiar complice, la propria cădere.
