Pe 15 august am reuşit să supravieţuim unui număr de patru decenii de bani fără acoperire, însă având în vedere haosul de pe pieţe din ultimele săptămâni, nu este clar cât va mai dura această perioadă.
Pe 15 august 1971, cu finanţele publice ale SUA sub presiunea costurilor războiului cu Vietnamul, Richard Nixon a rupt legătura dintre dolarul american şi aur. Până atunci, Trezoreria americană fusese obligată să schimbe o uncie de aur cu băncile centrale dispuse să plătească 35 de dolari.
Brusc, pentru prima dată în istorie, nivelul monedelor din întreaga lume nu mai depindea de valoarea aurului sau a oricărei materii prime tangibile, ci de nivelul de încredere pe care investitorii o aveau în moneda respectivă. Băncilor centrale li se permitea să-şi stabilească politica monetară pe baza instinctelor proprii şi nu pe necesitatea menţinerii monedelor locale în linie cu aurul.
A fost unul din acele momente cruciale a căror importanţă a devenit evidentă treptat. Însă cu cât analizăm istoria economică, cu atât devine mai evident că aceasta a fost una dintre cele mai importante decizii din istoria modernă.
În lipsa acestei decizii, este foarte posibil să nu fi existat criza financiară din ultimii patru ani.
Acest lucru nu înseamnă că regimul de raportare a monedelor din întreaga lume la aur, prin intermediul dolarului, era perfect.
Nici pe departe. Însă înţelegând problemele legate de sistemul monetar internaţional imperfect moştenit de la Nixon putem clarifica atât de multe probleme fundamentale cu care se confruntă în prezent economia mondială. De ce, de exemplu, se împrumută Vestul atât de mult, iar Estul economiseşte excesiv? De ce părem să ducem o luptă fără speranţă cu inflaţia? De ce este protecţionismul în creştere din nou?
Să începem cu primele principii: dintotdeauna politicienii au încercat să cheltuiască mai mult decât şi-au permis. De la inventarea banilor, aceştia au găsit metode din ce în ce mai ingenioase în acest sens.
Principala diferenţă dintre etalonul aur şi banii fără acoperire este că sub primul regim era evident când politicienii cheltuiau peste măsură, pentru că scădeau rezervele de aur, în timp ce în prezent este uşor mai dificil de stabilit cât de aproape de limită este sistemul.
Privind însă în perspectivă la haosul ultimelor săptămâni, este destul de clar că ne apropiem de limită. Exact acest lucru dorea Mervyn King (şeful Băncii Angliei) să arate: 2008 nu a reprezentat decât o fază într-o criză mult mai amplă a încrederii în modul în care am structurat economia mondială.
În ultimii 40 de ani, în absenţa unui sistem monetar internaţional coerent, unor ţări li s-a permis să se împrumute cu sume enorme, în timp ce alte ţări au tolerat acest lucru împrumutându-le acestora sume uriaşe. Între timp, investitorii s-au convins singuri că aparenta creştere economică alimentată de aceste datorii este reală. Criza din 2008 reprezintă prima recunoaştere că aceste creşteri sunt de fapt himerice.
Ce se va întâmpla în continuare? Răspunsul ar fi că dezechilibrele se vor îndrepta, încet, dar sigur. Totuşi, mult mai probabil este că următoarea etapă a crizei va fi o criză de încredere în sistemul care, bazat pe încredere, nu dispune de o metodă intrinsecă de a se redresa.
Ne îndreptăm prin urmare către sfârşitul acestei ere economice? Toate semnele indică acest lucru.
Să luăm exemplul aurului, care a atins recorduri după recorduri. Preţul reflectă mulţi factori, incluzând creşterea economică, însă de maximă importanţă printre aceştia este o încredere în scădere în capacitatea monedelor de a-şi menţine valoarea.
Fără îndoială că aurul este într-o bulă, însă toate bulele au la origine o idee bună, care în acest caz este că actualul sistem de a conduce economia mondială este pe punctul de a ceda.
Ca în toate cazurile în aceste zile, orice speranţă este legată de China. Aceasta realizează cu repeziciune că investiţiile sale în titluri americane nu vor fi recuperate în întregime.
Totuşi, pe termen lung, aceasta are două opţiuni: să permită Statelor Unite o devalorizare sau un default; sau să negocieze, să şteargă o parte din datorie şi să reducă considerabil dezechilibrele.
China îşi poate permite acest lucru din punct de vedere economic; dacă şi-l poate permite şi din punct de vedere politic este o altă întrebare. Totuşi, o astfel de acţiune îndrăzneaţă (care nu mă aştept să se producă în curând) ar marca cel puţin un gest potrivit din partea unei economii care va contribui la clădirea următorului sistem monetar internaţional.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
