Atunci când inegalitatea atinge niveluri extreme şi distrugătoare, majoritatea guvernelor fac eforturi nu pentru a o reduce, ci pentru a o menţine. Dar pentru a face acest lucru, ele trebuie să dezvolte un sistem prin care să justifice inegalitatea ca fiind acceptabilă şi chiar benefică, scrie editorialistul George Monbiot pentru The Guardian.
George Monbiot este autorul bestsellerurilor „Vremurile acceptării: Un manifest pentru Noua Ordine Mondială“ şi „Un stat captiv: Acapararea Angliei de către corporaţii“.
Cu cât mai bogate ajung elitele, cu atât au mai mult de pierdut, deci cu atât mai mare este efortul lor de a avea sub control sistemul politic.
Dar influenţa lor trebuie să meargă şi în altă direcţie. Ele finanţează grupuri de lobby, think tank-uri şi economişti pentru ca aceştia să creeze justificări din ce în ce mai elaborate pentru faptul că pun mâna pe avuţia unei ţări. Justificările sunt apoi amplificate de ziare şi de alte canale mass-media deţinute de aceleaşi elite.
Una din ideile pe care le susţine Thomas Piketty în lucrarea sa revoluţionară „Capital in the Twenty First Century“ este că inegalitatea dusă la extrem poate fi susţinută politic doar printr-un „aparat de justificare“. Dacă alegătorii pot fi convinşi că un nivel extrem al inegalităţii este de fapt sănătos, rezonabil şi chiar necesar, atunci procesul de concentrare a veniturilor în mâinile elitelor poate să continue.
Pentru oameni este acceptabil că unii pot avea mult mai mult decât alţii dacă este îndeplinită una din două condiţii: dacă au ajuns în acea poziţie prin exercitarea talentului propriu unic şi remarcabil; sau dacă inegalitatea ajunge până la urmă să fie benefică pentru mase. Ideea pe care încearcă să o transmită elitele este că existenţa bogăţiei extreme este bună pentru toată lumea. Toţi oamenii vor fi ridicaţi de „mâna invizibilă a pieţei“. Această credinţă se bazează pe curba Kuznetz, graficul care arată că inegalitatea se reduce în mod automat pe măsură ce capitalismul avansează, distribuind bogăţia de la elite către restul lumii.
Atunci când Piketty a făcut efortul de a aduce la zi curba propusă pentru prima dată în 1955, a descoperit că redistribuirea averii reflectată de curbă nu a fost o trăsătură intrinsecă a capitalismului, ci rezultatul unor circumstanţe ieşite din comun - două războaie mondiale, o mare depresiune şi al răspunsului dur al guvernelor la aceste perturbări. Nivelul maxim al taxei federale pe profit din SUA a crescut de la 25% în 1932 la 94% în 1944, iar impozitul pe profit pentru cei mai bogaţi a fost de 81% în medie între 1932 şi 1980.
Dar pe măsură ce impozitele au fost tăiate de Reagan, inegalitatea a explodat din nou, iar prăpastia dintre bogaţi şi săraci continuă să se mărească şi în prezent.
