Coaliţia sa multipartită şi din cauza aceasta foarte certăreaţă a moştenit o ţară împotmolită în stagnare economică şi îndepărtată de drumul european, de politicile autoritare şi de capitalismul de cumetrie ale lui Meciar. Ca şi alte state est-europene care s-au lepădat de comunism după 1989, Slovacia se afla pe drumul dureros de la marxism la economia de piaţă. Meciar îi încetinise eforturile de a se moderniza şi de a se alătura Uniunii Europene.
Astfel că Dzurinda şi-a pus încălţămintea de alergat şi a transformat Slovacia într-un motor de creştere economică, atrăgând investitori străini, în special companii din industria auto, care au făcut din această ţară un centru al producţiei de autovehicule.
Slovacia şi-a ajuns din urmă rivalii est-europeni şi a intrat în UE la timp, în 2004. Dzurinda a pierdut puterea în 2006, dar a avut satisfacţia de a vedea economia „alergând“ cu o creştere de 10,7% un an mai târziu. Pentru mulţi slovaci, durerea reformelor a meritat.
Premierul grec Alexis Tsipras, a cărui coaliţie a promis alegătorilor readucerea prosperităţii, ar putea învăţa din lecţiile prin care au trecut Slovacia şi alte state trecute prin comunism.
Dar la fel ar putea face şi ţările creditoare, mai ales Germania, care în anii 1990 au condus campania UE de a moderniza Europa de Est. În timp ce au rămas unele provocări, această experienţă poate fi considerată una dintre cele mai mari performanţe ale UE.
Cea mai importantă lecţie este aceea că ţările vor duce la capăt reformele dureroase când au stimulente serioase să renunţe la opoziţia normală în astfel de situaţii. În Europa de Est, ţintele erau clare: ieşirea de sub dominaţia sovietică, dorinţa de libertate (de a călători, de a vota) şi, mai presus de toate, atingerea standardelor de viaţă din Vest. Est-europenii au continuat să avanseze spre aceste ţinte chiar şi după ce colapsul haotic al comunismului a fost urmat de şocuri economice puternice precum criza rusească din 1998 şi crahul din 2009.
Cea au acestea de-a face cu Grecia? Totul. Economia s-a prăbuşit cu 25% din 2007, declin mai mare decât în Europa de Est la începutul anilor 1990. În timp ce grecii sunt mai bogaţi decât majoritatea est-europenilor în prezent, ei duc lipsa prosperităţii de dinainte de criză. Încrederea în politicienii tradiţionali este distrusă în aşa grad încât ţara a ajuns să fie condusă de o coaliţie comunisto-naţionalistă. Încrederea în administraţia publică este la pământ.
Problema fundamentală nu este programul de salvare. Într-adevăr, acesta trebuie să fie generos, mai ales că primele două tentative de salvare au eşuat, şi trebuie să ofere iertarea de datorii. Este la fel de adevărat că acesta trebuie să implice reforme. Iar Germania, care are interesul să ajute Europa de Est, ar trebui să arate simpatie faţă de Grecia. Mult mai important este ca Grecia şi creditorii săi să construiască sprijin public pentru modernizarea economiei ţării.
Experienţa Europei de Est arată că entuziasmul se evaporă rapid în faţa dificultăţilor. Iar În Grecia nu există entuziasm, cid oar ostilitate. Chiar dacă Tsipras reuşeşte să treacă anumite reforme prin parlament, în stradă va fi întâmpinat cu proteste. Apoi, administraţia publică nu va face decât să frâneze eforturile deoarece nu are interesul să implementeze reforme.
În aceste circumstanţe nu contează cu adevărat dacă Grecia rămâne sau nu în zona euro, ci construirea încrederii publicului în reforme. Cum se poate ajunge la aceasta când nu mai există încredere? Răspunsul nu este simplu. Dar crearea forţarea unui „protectorat“ UE asupra Grecia va avea efectul advers deoarece îi va „jefui“ pe greci de simţul responsabilităţii. Va alimenta mitul că Grecia este subjugată intereselor străine – fie ele ale turcilor, naziştilor şi acum ale zonei euro, sub conducerea Germaniei.
Creditorii trebuie să fie mai flexibili şi să dea dovadă de imaginaţie. Expaţii greci, care adesea au cunoştinţele şi pregătirea de care ţara lor are acum atât de multă nevoie, ar trebui încurajaţi să participle la echipele de experţi care consiliază Atena. Un proiect îndrăzneţ, spre exemplu o autostradă care să lege Atena de Viena, ar putea ajuta Grecia să se apropie de miezul UE şi ar putea ajuta, de asemenea, ţările din Balcani.
Astfel de situaţii nu sunt deloc lipsite de speranţă, iar dovada vie în acest sens este chiar Germania, care şi-a revenit spectaculos din dezastrul celui de-al Doilea Război Mondial şi a continuat să fie o economie puternică după integrarea Germaniei comuniste. Dar acest rezultat nu ar fi fost posibil fără generozitatea Planului Marshall, sponsorizat de America, şi fără ascensiunea unor lideri politici hotărâţi încurajaţi de armatele de ocupaţie.
Grecia anului 2015 este într-o situaşia incomparabil mai bună decât cea a Slovaciei în 1998, însă lecţiile trecutului sunt clare: succesul reformelor depinde de implicarea locală.
