Când era prietenă cu Rusia, Germania se visa principalul dealer de gaze naturale din Europa. Nu are producţie proprie, dar prin gazoductele Nord Stream 1 şi 2 ar fi devenit principalul distribuitor şi vânzător de combustibil rusesc. Prietenia s-a rupt, vremurile s-au schimbat, la fel şi echipa jucătorilor din sector.
De la Bulgaria la Polonia şi până în Portugalia, au apărut o multitudine de ţări care vor să aibă un rol principal în comerţul cu gaze în Europa. Dar cele mai multe sunt, la fel cum ar fi fost Germania, dependente de alţii.
O excepţie pe jumătate ar putea fi Polonia, care în toamnă, după ultimele estimări, va avea funcţional gazoductul Baltic Pipe, o conductă polono-daneză care va aduce gaze naturale din platforma continentală din Marea Nordului a Norvegiei.
Colosul energetic polonez PGNiG are deja încheiate acorduri pentru achiziţia de gaze norvegiene. Compania deţine, de asemenea, participaţii la exploatări şi active norvegiene care-i permit să producă gaze în Marea Nordului. Polonia are şi un terminal de gaze naturale lichefiate (LNG) la Swinoujscie, foarte aproape de graniţa cu Germania, unde primeşte deja vapoare cisternă din mai multe ţări producătoare, printre care SUA şi Qatar.
Terminalul este în curs de extindere. Lucrările la proiect au fost demarate în 2016, când Varşovia vorbea deja de reducerea dependenţei de energia rusească. Munca a continuat în pofida avertismentelor că preţul este prea mare pentru ca terminalul să poată fi justificat economic.
La fel s-a spus şi despre Baltic Pipe. Guvernul polonez are în plan construirea unei a doua instalaţii, la Gdansk, şi dublarea capacităţii acesteia faţă de proiectul iniţial pentru a exporta în Cehia şi Slovacia. Aceasta ar trebui să devină operaţională în 2026, ajutând Polonia să-şi reducă la zero dependenţa de gazele Rusiei.
Lituania are un terminal plutitor de LNG la Klaipeda, iar acesta este operaţional din 2014. Anul trecut, Estonia a dat undă verde construirii unei instalaţii de import de GNL în portul Muuga.
Toate aceste terminale şi clienţii lor se bazează pe importuri de combustibil. Cei mai mari producători de gaze lichefiate sunt SUA şi Qatar. Pentru europeni, companiile americane sunt cei mai mari exportatori. Mai la sudul Europei, companiile de gaze ale Bulgariei şi Greciei intenţionează să efectueze achiziţii comune de GNL. Acestea vor veni prin singurul terminal al Greciei, cel de la Revithoussa, din apropierea Atenei. Bulgaria nu mai primeşte gaze de la colosul rus Gazprom, care a sistat livrările pentru că Sofia a refuzat să plătească în ruble ce importă de la Rusia, deşi guvernul bulgar a făcut exces de zel pentru a finaliza lucrările de construire a secţiunii bulgare a gazoductului rusesc TurkStream.
Unii analişti spun că această grabă a venit în detrimentul unei conexiuni cu Grecia care ar fi permis ca gazele azere transportate prin gazoductul TAP (Trans Adriatic Pipeline) să ajungă până în România şi Ungaria.
Azerbaidjanul îşi vinde gazele în UE încă din decembrie 2020, dar interconectorul dintre Bulgaria şi Grecia a fost finalizat abia acum, după multiple întârzieri. Cu toate acestea, Bulgaria se visează de mult timp un dealer de gaze regional. În acest sens, intenţionează să construiască un interconector şi cu Serbia şi să dea o nouă utilizare unui vechi gazoduct rusesc, Trans-Balkan Pipeline. Astfel, ar putea importa din Turcia, ceea ce, spun surse apropiate situaţiei, a şi început să facă, dar nu pentru a reexporta ci pentru a acoperi consumul intern.
Turcia, ţară foarte săracă în resurse energetice, importă la rândul ei gaze din Rusia şi Azerbaidjan. Dar poate deveni exportator către UE. De remarcat este că deşi Bulgaria nu mai primeşte combustibil de la Gazprom, gaze ruse tranzitează această ţară prin TurkStream (poarta de intrare fiind Turcia). Sofia încasează încă tarife de tranzit.
Bulgaria şi-a îndreptat atenţia şi către Albania, care îşi construieşte un terminal de LNG la Vlora. Sofia are deja un contract cu o companie americană pentru a importa GNL prin Albania.
Serbia a rămas în graţiile Moscovei şi este ademenită de aceasta cu marfă ieftină. Belgradul, un aliat tradiţional al Rusiei, susţine însă că vrea să-şi diversifice sursele de energie.
Recent, a anunţat că intenţionează să construiască un depozit pentru stocarea gazelor naturale cu o capacitate de un miliard de metri cubi anul viitor. Facilitatea ar fi gata într-un an şi ar costa 200 de milioane de euro. Serbia are un singur depozit de gaze, iar acesta este deţinut de Gazprom. În prezent, această ţară are un acord de stocare de gaze cu Ungaria. Belgradul vrea, de asemenea, să obţină un contract de import de gaze cu Azerbaidjanul. Serbia tatonează terenul şi în Croaţia, care şi ea are un terminal LNG, pe insula Krk. Cel mai recent transport de acolo a venit din SUA. Guvernul a anunţat că vrea să extindă instalaţia de la Krk, visând, ca şi alţii din regiune, să-şi transforme ţara într-un jucător principal pe piaţa gazelor. Însă, spun analiştii, planurile vor rămâne un vis dacă Croaţia nu se leagă mai bine de statele vecine. Şi Portugalia primeşte nave-cisternă cu LNG şi pentru că poate procesa mai multă marfă decât consumă, a anunţat că poate reîncărca vase de dimensiuni mai mici pentru transportul gazelor în alte părţi ale Europei. Autorităţile portugheze au menţionat Germania şi Polonia.
