Ideea normalizării politicilor monetare, adică majorarea dobânzilor şi retragerea programelor de achiziţii de active introduse de băncile centrale pentru stimularea creşterii economice, persistă încă de la primele semne de domolire a marii crize izbucnite în 2007.
Nimeni nu a reuşit să stabilească o cale considerată sigură şi fără suferinţă de toată lumea pentru că atât economiile, cât şi băncile centrale se aflau pe un teren nou, neexplorat. Acum, băncile centrale sunt forţate să normalizeze politica monetară, pe un teren cu totul ostil şi tot neexplorat.
În nici un an, indicatorul costurilor de finanţare ale Italiei, una dintre cele mai vulnerabile şi îndatorate economii din zona euro, a crescut de la 0,5% la 4%. Cota de pericol este de 7%.
Nicio autoritate cu putere de reglementare n-ar suna acum vreo alarmă, dar pieţele surescitate aud ecouri din criza datoriilor care a adus în pragul colapsului acum un deceniu economiile Portugaliei, Italiei, Irlandei, Greciei şi Spaniei (pe atunci infamul grup PIIGS).
Zona euro a fost salvată de Banca Centrală Europeană, care rămăsese ultimul apărător al euro deoarece politicienii se blocaseră în interese politice, cu un program monstrous de mare de achiziţii de datorii de stat cu care a inundat pieţele cu lichiditate şi a descurajat speculatorii care pariau pe ce-i mai rău. BCE trebuie să lupte acum cu o inflaţie pe care n-o credea atât de puternică şi persistentă şi este nevoită să înceteze achiziţiile de active de amploare.
Dobânzile trebuie majorate, ceea ce înseamnă şi creşterea costurilor de finanţare. BCE a promis un instrument care să poată fi folosit pentru a ţine jos yieldurile obligaţiunilor ţărilor problematice. Indicatorul clasic al costurilor de finanţare ale unui guvern sunt yieldurile obligaţiunilor cu scadenţa la 10 ani.
Din 2012 încoace, ţările problematice au avut timp să-şi rezolve o parte semnificativă din problemele care le-au adus în criză. Totuşi, experţii sunt de acord că banca centrală a zonei euro este în mare dificultate.
Inflaţia este de patru ori mai mare decât ţinta instituţiei, de 2%, şi devine un pericol. Preşedinta BCE Christine Lagarde a recunoscut că specialiştii săi s-au înşelat cu evaluarea traiectoriei inflaţiei, aceasta deoarece cauzele sale, una fiind scumpirea energiei pe fondul războiului Rusiei contra Ucrainei, sunt imposibil de controlat. Diferitele penurii şi sincope de pe lanţurile de aprovizionare fac şi mai dificilă situaţia economiilor europene. Astfel de perturbări depind în mare măsură de politicile luate în China pentru stoparea pandemiei de COVID-19. Asupra lor, iarăşi, BCE nu are niciun control.
În SUA sună totuşi o alarmă, una care anunţă apropierea unei recesiuni. Economia americană este cea mai mare din lume şi poate acţiona ca frână pentru economia globală. În SUA, recesiunea aminteşte de criza din 2007-2012, când blocajele financiare au paralizat economia şi au distrus aproape 9 milioane de locuri de muncă.
Spre deosebire de BCE, Fed a recunoscut mai repede pericolul pe care-l reprezintă inflaţia şi a decis să acţionize mai din timp şi mai hotărât cu creşteri de dobânzi puternice. Efectul secundar al acestei strategii ar fi încetinirea economiei şi chiar recesiune. Şefii de la Fed încă mai speră la o aterizare lină, adică în încetinire economică până la limita scăderii, dar fără a se ajunge acolo. Analişti de renume, cum sunt cei de la Commerzbank, prevăd o recesiune în SUA anul viitor. Alţii spun că aceasta nu este inevitabilă. Unii asigură că recesiunile pot fi şi ele de multe feluri, cea clasică, cu două trimestre consecutive de scădere a PIB, putând avea efecte slabe. Sunt şi personaje care atrag atenţia că economia SUA, deşi pare că se îndreaptă spre scădere economică, nu are în faţă pericolele la care sunt expuse economiile europene. Politica monetară a Fed este mai protejată de factorii externi. Cea a BCE depinde enorm de şocurile războiului din Ucraina, dar şi de rezistenţa la crize a diferitelor economii din zona euro.
„Ridicată ca sabia lui Damocles deasupra tuturor prognozelor noastre este posibilitarea ca Putin să taie de tot şi permanent gazele naturale către Europa“, spune pentru Bloomberg economistul Joerg Kraemer de la Commerzbank. SUA pot atenua scumpirile la energie majorând producţia de petrol şi gaze naturale, ceea ce pare complicat, dar nu imposibil. Europa nu are această opţiune, fiind obligată să importe energie din alte surse. Iar disperarea clientului îl încurajează pe vânzător să crească preţurile. Despre Fed în lupta pentru atingerea ţintei de inflaţie de 2%, Bloomberg scrie că cea mai puternică bancă centrală din lume are nevoie ori de noroc, ori să provoace mai multă suferinţă, adică să aplice măsuri mai dure.
Cele mai recente date economice arată că activitatea economică din zona euro, dar şi cea din SUA, încetinesc brutal, iar preţurile continuă să urce. Banca Reglementelor Internaţionale, un fel de bancă centrală a băncilor centrale, avertizează nu despre recesiune, ci despre pericolul stagflaţiei, care înseamnă economie cu evoluţie slabă şi inflaţie persistentă. Instituţia a sfătuit băncile centrale să acţioneze rapid şi hotărât pentru stoparea inflaţiei şi pentru a evita ca economiile să fie lovite de preţurile mari şi de creşterea scăzută. BIS recunoaşte că „aterizările line“ în astfel de situaţii au fost întotdeauna dificile. Mulţi tehnicieni ai economiei se cramponează în calcule şi estimări, iar criza atipică produsă de pandemie a demonstrat limitele algoritmilor de prognoză folosiţi de cele mai multe dintre instituţiile de specialitate, inclusiv bănci centrale. Apoi, actuala criză creează o criză a costului vieţii, iar viaţa mai grea tinde să producă crize sau schimbări politice. În democraţiile cu instituţii slabe, aceastea răstoarnă toată ordinea.
