Xi Jinping a ales pentru marea gală a summitului G20 un spectacol impresionant, cu lumini, muzică, talent uman, coregrafie, coordonare şi mai ales tehnologie. Un spectacol pe care numai marile puteri şi le-ar putea permite, menit să impresioneze, să copleşească. Cât de impresionaţi au fost ceilalţi lideri din G20, cei mai puternici politicieni ai lumii, rămâne de văzut.
Însă unii dintre ei s-ar putea simţi copleşiţi, sau impresionaţi, de un alt spectacol orchestrat de China - unul comercial şi economic, organizat la scară mondială. Iar Europa este una dintre scenele principale.
China construieşte drumuri noi, linii de cale ferată şi conducte din Asia Centrală spre Europa într-un efort de a crea noi conexiuni cu restul lumii. China îşi construieşte prin investiţii şi influenţă un imperiu comercial. Efortul este vital pentru China, iar rezultatele s-ar putea să fie bune pentru chinezi, dar mai puţin bune pentru celelalte ţări implicate, după cum scrie Spiegel.
Xi Jinping, preşedintele Chinei şi secretarul general al Partidului Comunist, vrea să reînvie mitul şi să construiască un nou Drum al Mătăsii, în mare parte de-a lungul vechii rute. Un proiect gigantic care, în viziunea Beijingului, va implica 60 de ţări, sau jumătate din omenire.
China vrea să dezvolte comerţul de-a lungul rutei şi infrastructura. Pentru proiect va cheltui 40 de miliarde de dolari, bani ce urmează să fie investiţi în drumuri, căi ferate, conducte şi porturi din Lituania până în Cornul Africii, din Sri Lanka până în Israel şi din Pakistan până în Iran. Două rute feroviare o leagă de Germania, una din Zhengzhou până în Hamburg şi alta din Chongqing până în Duisburg. China este deja legată feroviar de Polonia.
Un plan înfricoşător pentru unii şi şi mai înfricoşător dacă sunt avute în vedere eforturile de extindere ale companiilor chinezeşti. Numărul de achiziţii chinezeşti în sectorul corporate european s-a dublat deja anul acesta faţă de anul trecut.
Valoarea tranzacţiilor a crescut de trei ori. Apetitul Chinei pentru afaceri europene n-a fost niciodată mai mare ca acum. China este prima ţară din afara UE care s-a angajat să participe cu bani la planul de 315 miliarde de euro de investiţii al Comisiei Europene, celebrul plan Juncker. Investiţiile chinezeşti în UE au crescut cu 44% în 2015, la 20 de miliarde de euro, dublu faţă de investiţiile europene în China.
Anul trecut, ChemChina a cumpărat unul dintre cei mai faimoşi producători de anvelope din lume, Pirelli, din Italia, pentru 7,7 miliarde de dolari.
În Germania, companiile chinezeşti au pus ochii pe producătorii de tehnologie. China este pe cale să devină lider mondial în robotică.
Companiile de stat sunt la originea a 70% din sumele investite în Europa. Nici fotbalul european nu a scăpat de expansiunea investitorilor chinezi, spre stupoarea fanilor din Spania, Olanda, Anglia, Franţa şi mai ales din Italia. Xi Jinping vrea să ridice China la rangul de superputere a fotbalului mondial şi ca ţara sa să ajungă să găzduiască Cupa Mondială până în 2050. Şi să şi câştige trofeul.
Ce vrea Beijingul să obţină prin Noul Drum al Mătăsii? Prin valul de achiziţii din străinătate? Să promoveze dezvoltarea economică în ţările vecine şi de mai departe? Să unească lumea, aşa cum insistă propaganda oficială? Face acestea pentru că firmele chinezeşti au nevoie de globalizare pentru a impulsiona şi a da o nouă direcţie economiei Chinei şi pentru a crea noi rute de export pentru surplusul de producţie al Chinei? Pentru a importa energie? Sau pentru a sfărâma dominaţia politică a Vestului? Adică să cucerească lumea... Companiile chinezeşti sunt prezente în peste 180 de ţări.
„Nu încape îndoială că guvernul de la Beijing este bun la jocul de a învrăjbi ţările folosind ca instrument investiţiile străine directe. Cândva, ţările europene se luptau pentru o cotă pe piaţa de consum din China. Acum concurează pentru o parte din capitalul chinezesc“, scriu în cartea lor „Ofensiva Chinei în Europa“ Philippe Le Corre, asociat al Brookings Institution, şi Alain Sepulchre, consilier la BCG din Hong Kong. Lucrarea lor a atras atenţia ziarului The Wall Street Journal (şi nu numai), care le-a adresat câteva întrebări. Cât de coordonate sunt investiţiile Chinei în Europa, are Beijingul un plan suprem este una dintre acestea.
„Nu există niciun «master plan» pentru cucerirea Europei“, au răspuns autorii. În primul rând, Europa a făcut parte din politica „China iese afară“ derulată în anii 1990, explică ei. Apoi au apărut oportunităţile create de criza datoriilor suverane din 2008-2009, când China a cumpărat eurobonduri şi a început să investească în infrastructura europeană, cum ar fi portul Pireu al Atenei, pe care acum îl controlează.
În prezent, investiţiile chinezeşti iau o nouă dimensiune prin „cultivarea relaţiilor cu ţările individuale din Europa prin intermediul iniţiativei «o centură, un drum» (expresie folosită de Beijing pentru a descrie Noul Drum al Mătăsii)“, aşa cum o demonstrează vizitele preşedintelui Xi din acest an din Cehia, Polonia şi Serbia. Ţările care au primit cele mai multe investiţii străine directe din China – Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia şi Portugalia – au propriile seturi de relaţii cu China. Europa este, cu siguranţă, destinaţia finală a acestui proiect, spun Le Corre şi Sepulchre.
Expansiunea chinezească are mai multe strategii. Prima are la bază dorinţa companiilor de a lăsa în urmă produsele ieftine pentru a fabrica unele mai sofisticate. Apoi, companiile fac eforturi de a majora marjele prin diversificare pe pieţe străine cu marje mai mari decât cele din China.
A treia strategie implică achiziţia de tehnologie care să permită firmelor chinezeşti să-şi consolideze poziţiile acasă şi să-şi creeze oportunităţi strategice în străinătate (spre exemplu, Lenovo a cumpărat divizia de PC-uri a IBM, producătorul de maşini Geely a achiziţionat unitatea de automobile a Volvo, iar ChemChina a cumpărat Pirelli şi Syngenta). Al patrulea model de internaţionalizare este caracteristic industriei ospitalităţii şi implică achiziţia de jucători de top – hoteluri şi branduri cu tradiţie – cu scopul de a-i reorienta către clientela asiatică, în special chinezească.
Ultima strategie are la bază modelul „campionilor naţionali“ în care marile companii de stat se folosesc de sprijinul politic şi financiar al guvernului pentru a face achiziţiile despre care cred că le va aduce în poziţia de lideri de piaţă (un exemplu este achiziţia a 14% din PSA de câtre Dongfeng Motor).
China va continua să investească în Europa, un continent cu o economie anemică şi datorii mari care ţipă după investiţii străine. Pe de altă parte, companiile europene cu operaţiuni în China sunt din ce în ce mai frustrate că Beijingul le restricţionează investiţiile acolo. Acest lucru l-a făcut clar recent Jörg Wuttke, preşedintele Camerei de Comerţ a UE din China.
