Cine are mai multă putere, Bernard Arnault, care conduce imperiul de business al luxului LVMH, sau Emmanuel Macron, şeful statului francez? Răspunsul francezilor la această întrebare este tranşant: 55% s-au pronunţat pentru pentru cel mai bogat om al Franţei şi doar 27% pentru preşedintele ţării.
Jean-Yves Dormagen, iniţiatorul acestui sondaj realizat în colaborare cu firma de consultanţă The Arcane şi Fundaţia Jean Jaures şi publicat în premieră de L’Express, nu se aştepta la o asemenea diferenţă. „Rezultatul reflectă sentimentul de neputinţă asociat cu responsabilii politici“, estimează politologul, fondator al institutului de sondaj Cluster17.
„Acesta arată de asemenea că am intrat în era miliardarilor. Aceştia au acaparat puterea în SUA. Un miliardar este în curs de a schimba lumea, înconjurat de alţi miliardari. În lumea politică şi economică, nu au fost niciodată atât de numeroşi şi nu au exercitat niciodată atât de multă putere“.
În cazul lui Bernard Arnault, această influenţă se exercită în cinci dimensiuni, relevă directorul general al The Arcane şi „spin doctor“ al lui Michel Barnier, Antoine Leveque: „O dimensiune capitalistă, având legătură cu averea sa, una culturală prin intermediul mărcilor sale, Fundaţiei Louis Vuitton şi implicării în reconstrucţia catedralei Notre Dame, diplomatică, fiind primit în SUA ca un şef de stat, mediatică prin investiţiile în domeniul presei, şi social, numărându-se printre cei mai mari angajatori“.
Însă încrederea francezilor în puterea căpitanilor industriei trece dincolo de şeful LVMH.
Jumătate din cei intervievaţi consideră că şefii marilor companii deţin mai multă putere decât liderii politici. Cifrele respective reflectă o dublă mişcare: pierderea credibilităţii aleşilor în paralel cu un elan inedit în favoarea companiilor. În clasamentul instituţiilor sau organizaţiilor în care francezii au cea mai mare încredere, întreprinderile ocupă locul patru, după armată, poliţie şi spitalele publice, însă înaintea şcolii, asociaţiilor, justiţiei. Cu mult în faţa presei şi partidelor politice.
„Într-o lume plină de ameninţări şi dezordine, întreprinderile apar ca un scut“, arată Marion Darrieutort, preşedintă a The Arcane.
Henri de Castries, fost şef al Axa şi preşedinte al Institutului Montaigne, comentează că întreprinderile sunt locul unde ne petrecem cea mai mare parte a zilei şi vieţii. În plus, acestea permit satisfacerea concomitentă a trei aspiraţii: o împlinire personală, un proiect colectiv şi o amplă socializare. Ce alte instituţii permit un astfel de lucru?
Jean-Yves Dormagen remarcă faptul că în Franţa, o societate a Statului după standarde istorice, cetăţenii au devenit conştienţi de importanţa întreprinderilor în crearea de valoare, bogăţie, locuri de muncă, în beneficiul în primul rând al suveranităţii. Marion Darrieutort consideră că această încredere obligă marii patroni să-şi asume responsabilităţi şi să se exprime mai mult şi mai puternic, cu privire la subiecte care trec dincolo de propriul business.
Însă adesea şefii de întreprinderi au mai mult de pierdut decât de câştigat în actualul climat instabil şi turbulent. Cu rare excepţii, aceştia au rămas discreţi între cele două tururi de alegeri legislative.
Însă acest zid de tăcere a fost spart de preşedintele consiliului de administraţie al Safran. În martie 2024, acesta a răspuns unei opinii publicate de Marine Le Pen în Les Echos. Astfel, franco-australianul a demontat piesă cu piesă programul economic al acesteia. „Mi se pare că un şef de companie are tot dreptul de a-şi alerta salariaţii cu privire la impactul pe care l-ar fi avut un program plin de incoerenţe asupra vieţii economice, sănătăţii întreprinderilor şi bunăstării tuturor“, a explicat acesta pentru L’Express.
Chiar înaintea celui de-al doilea tur al alegerilor legislative, Ross McInnes a publicat în Le Monde un alt text cu un caracter politic mai pronunţat, denunţând proiectul Partidului Adunarea Naţională de a interzice accesul binaţionalilor la poziţii strategice. Două instanţe în care acesta a subliniat că este vorba de opinii personale.
Se pare că interminabilele dezbateri parlamentare din toamnă şi contextul internaţional mai tensionat au ajuns să convingă şi alţi şefi de întreprinderi să iasă public.
Din această perspectivă, criticile dure exprimate de Bernard Arnault vor rămâne în istorie. Pe 28 ianuarie, cu ocazia prezentării rezultatelor LVMH, acesta şi-a exprimat clar poziţia. Cu câteva zile înainte, acesta asistase la ceremonia de învestire a lui Donald Trump. La întoarcerea sa din Franţa, bugetul ţării nu fusese încă adoptat, însă creşterea impozitului pe marile întreprinderi rămânea o cale preferată pentru a aduce venituri în plus la buget pentru un stat incapabil să-şi reechilibreze conturile.
Patronul celui mai mare grup de lux din lume a pus faţă în faţă optimismul din SUA cu „duşul rece“ de care a avut parte la întoarcerea în Franţa. „Vom taxa made in France. Pentru încurajarea delocalizării, este ideal“.
Amărăciunea miliardarului a făcut valuri. Cu atât mai mult cu cât a stârnit un conflict cum rar se întâlneşte cu Michel-Edouard Leclerc. Acesta din urmă, critic aprig al vieţii scumpe, a denunţat abordarea lui Arnault ca fiind un şantaj. Arnault i-a răspuns sfătuindu-l să comercializeze mai multe produse locale.
Această dispută rezonează perfect cu aşteptările francezilor legate de misiunile sociale desemnate sectorului privat. După lupta pentru egalitatea dintre bărbaţi şi femei, susţinerea patriotismului economic reprezintă al doilea teren unde cei intervievaţi, în procent de 75%, consideră că întreprinderile au un rol de jucat.
Ben Smith, de obicei retras, nu a ezitat nici el să-şi exprime opiniile. În ianuarie, şeful Air France KLM a acordat un interviu pentru Le Parisien după anunţul privind o nouă majorare a taxei de solidaritate pe biletele de avion. Ca şi în cazul majorării criticate de Arnault, aceasta vizează umplerea visteriei statului rămas fără bani. Riscul unei erodări puternice a competitivităţii l-a determinat pe Ben Smith să iasă la rampă.
Am greşi dacă am vedea astfel de ieşiri drept o simplă manifestare a unei stări de spirit proaste a companiilor. Această nemulţumire faţă de fiscalitate şi decizii administrative este în mare măsură împărtăşită de francezii de rând. Astfel, 66% dintre aceştia se declară de acord cu managerii care cer mai puţine taxe şi reglementări. Iar 52% estimează că firmele plătesc impozite prea mari.
Într-un stil diferit, mai profesoral, Florent Menegaux, şeful Michelin, s-a făcut la rândul său auzit. Acesta a oferit un adevărat curs de economie aplicată în ianuarie. Acesta a avertizat cu privire la ascensiunea producătorilor chinezi de anvelope chiar într-o perioadă în care competitivitatea este în scădere puternică în Franţa şi întreaga Europă.
Videoclipul prezentării sale a avut 200.000 de vizualizări pe platformele social media, acesta contribuind mai mult la educaţia economică a francezilor decât oricare politician.
Un şef de întreprindere dintre cele mai mari din Franţa arată că clasa politică este frustrată. Pentru o întreagă generaţie de înalţi funcţionari, Statul s-a aflat în centrul sistemului. Acest lucru a rămas valabil până în anii 1980-1990. A urmat mai apoi globalizarea. Statul încearcă astăzi să repreia controlul prin norme, un control care i-a scăpat pe plan economic.
Prin prisma rezultatelor sondajului publicat de L’Express, statul francez este pe cale să piardă o altă bătălie: cea pentru opinia publică.
