Transnistria există nerecunoscută de nimeni pe harta Europei încă de la prăbuşirea URSS şi a regimurilor comuniste, dar europenii au avut nevoie de războiul lui Putin pentru a afla că la ei în curte încă mai există mici regate feudale fără lege conduse de regi mărunţi ai unui capitalism de contrabandă şi vasali ai unei mari puteri războinice.
Din nefericire, Transnistria, regiune separatistă rusofilă din Republica Moldova, poate aduce războiul pornit de Rusia contra Ucrainei la un alt nivel, mai periculos.
Oficiali de la Kiev şi Chişinău au avertizat că Rusia încearcă să destabilizeze Republica Moldova, un stat cu guvern pro-occidental dar neutru în conflictul ruso-ucrainean, cu ajutorul Transnistriei şi poate al Găgăuziei, o regiune autonomă din Moldova cu tendinţe separatiste. O serie de explozii în Transnistria şi în capitala de facto Tiraspol alimentează aceste îngrijorări. În Tiraspol, unii dau vina pe Ucraina, după cum scrie Financial Times.
În aceste regiuni, armata rusă ar putea deschide un nou front, mai ales că în Transnistria îşi au baza până la 2.000 de soldaţi ruşi - trupe de menţinere a păcii care ţin conflictul moldo-transnistrean îngheţat. Revista elveţiană L’Illustré a realizat recent un reportaj „suprarealist“ ilustrat în Transnistria şi Găgăuzia, „ţări care nu există“ pe hartă, dar care sunt acolo, ca nişte ghimpi între Moldova şi Ucraina. Astfel, L’Illustré a aflat că Transnistria era de două ori mai bogată decât Moldova în 1989, mai rusificată şi mai slavizată.
Despre aceste regiuni a scris şi Le Monde, care-şi duce cititorii înainte de 1992, anul în care armele din războiul transnistrean au tăcut, pentru a le arăta logica geopolitică ce stă la baza existenţei lor. Frontierele actualei Moldove au fost date de căderea URSS în 1991, dar în secolele de dinainte acest teritoriu a trecut pe la mai multe puteri, efectele fiind vizibile şi astăzi.
După Primul Război Mondial, Basarabia a revenit alături de regatul românesc, în timp ce teritoriile care astăzi alcătuiesc Transnistria au rămas în ceea ce a devenit apoi URSS. Ulterior, în 1924, aceasta a creat Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească care cuprindea şi Transnistria. „Era vorba de o entitate model destinată atragerii populaţiei Moldovei româneşti şi muncitorilor veniţi din toată URSS în noua capitală, Tiraspol, şi de un proiect de modernizare şi industrializare“, povesteşte istoricul Catherine Durandin.
Situaţia a adâncit o prăpastie între Moldova românească şi Moldova sovietizată. După prăbuşirea URSS, când Moldova sovietică a luat calea independenţei, vorbindu-se şi despre lipirea de România, Transnistria a decis să se separe şi să devină enclavă rusă, răpind Moldovei principalul bazin industrial. Moscova a refuzat să facă din Transnistria teritoriu rusesc, dar a sprijinit o stare de instabilitate.
În războiul moldo-transnistrean, între 1991 şi 1992 au murit 1.000 de oameni, iar 130.000 au ajuns pe drumuri.
Din 1992, între 1.500 şi 2.000 de soldaţi ruşi au rămas staţionaţi, cu rezerve de arme şi muniţii, în Transnistria, o fâşie de pământ lată de doar 30 de km, dar lungă, întinsă de-a lungul graniţei de est a Moldovei cu Ucraina.
Transnistria are propriile embleme (una este rubla transnistreană), Constituţie, preşedinte, guvern, parlament - încă numit sovietul suprem -, sistem de justiţie, poliţie, armată, drapel, imn, şcoli, universitate, spitale, impozite, sistem social şi doar 350.000 de locuitori, scrie Thomas Merle, profesor de geografie la Universitatea d’…vry (Paris Saclay).
„Suveranitatea“ Transnistriei este alimentată de mitul prosperităţii din era sovietică, când, deşi avea numai 17% din populaţia Moldovei, economia transnistreană producea mai mult de o treime din PIB-ul republicii, mulţumită în special industriei metalurgice şi transformărilor sovietice (în timp ce restul Moldovei era preponderent agricolă). Un beneficiar al acestei transformări este primul preşedinte transnistran, inginerul sovietic Igor Smirnov, venit tocmai din Siberia. El a „domnit“ cam două decenii. Actualul continuator al lui Smirnov, Vadim Krasnoselski, este venit şi el din orientul îndepărtat al Rusiei.
Acum, Transnistria are frontiere politice nerecunoscute, invizibile pe hărţi, dar reale pe teren. Transnistria simbolizează şi o frontieră psihologică: numeroşi moldoveni se tem să se ducă pe celălalt mal al Nistrului. Însă acest teritoriu nu este deloc izolat de Moldova şi UE.
Din Transnistria Moldova îşi cumpără cea mai mare parte din energie. Circa 70% din exporturile transnistrene se duc în UE (2019), în timp ce vânzările în Rusia scad de la an la an.
Experţii estimează că între 40% şi 60% din PIB-ul transnistrean depinde de contrabandă (trafic de arme, comerţ cu Moldova cu produse aduse cu taxe mici din Ucraina). Aceasta cu toate că „ţara“ a ieşit din URSS cu o situaţie mult mai bună decât cea a Moldovei - transporturi de toate felurile, resurse de apă şi industriale. Industria grea a devenit rapid o povară mult prea mare, fiind lipsită de competitivitate în faţa concurenţei internaţionale.
Supravieţuirea industriei a depins mult de jocurile politice şi de interesele regişorilor locali. Rise.md scrie despre cazul Uzinei Metalurgice din Robniţa (MMZ), care, deşi sub controlul autorităţilor transnistrene, a fost salvată de fostul premierul moldovean Pavel Filip. Acesta i-a cerut preşedintelui Ucrainei Petro Poroşenko să excludă combinatul de pe lista afacerilor sancţionate după ce Rusia a anexat în 2014 Crimeea, ceea ce acesta a şi făcut. Uzina a aparţinut până în 2015 oligarhului rus Alişer Usmanov, care a cedat-o administraţiei transnistrene. MMZ, ca multe alte companii şi firme transnistrene, nu contribuie în niciun fel la bugetul Moldovei, dar este una din principalele surse de valută ale guvernului transnistrean. Fabrica beneficia de gaze ieftine de la Gazprom şi era un importator important de fier vechi din Ucraina. Între timp, Poroşenko şi Filip au pierdut alegerile. Pavel Filip a refuzat să-şi recunoască înfrângerea în faţa Maiei Sandu.
