Business Internaţional

Iranul are o armă mai puternică decât rachetele balistice şi submarinele: o reţea loială de luptători străini experimentaţi, extinsă din Afganistan până în Liban şi Yemen

Iranul are o armă mai puternică decât rachetele balistice şi submarinele: o reţea loială de luptători străini experimentaţi, extinsă din Afganistan până în Liban şi Yemen

Demonstraţie a susţintorilor partidului pro-iranian Hezbollah în Beirut, Liban. În 2018, un oficial de top din Departamentului de Stat american a estimat că Iranul sprijină anual Hezbollah cu 700 de milioane de dolari.

Autor: Bogdan Cojocaru

08.01.2020, 22:43 16751

♦ Un studiu al Institute for Strategic Studies asupra terţilor sprijiniţi de Iran a găsit că influenţa iraniană în Irak, Liban, Siria şi Yemen este acum „noul normal“, un concept cândva de neînchipuit chiar şi pentru liderii de la Teheran.

De mai bine de un deceniu şi jumătate principala preocupare a Occiden­tului în ceea ce priveşte Iranul a fost descurajarea acestuia să-şi dezvolte programul nuclear până într-acolo încât să poată construi arme nucleare. Armata iraniană are deja rachete de croazieră despre care spune că sunt capabile să atingă ţinte din Europa de Est, Rusia, Africa sau India.

Armata iraniană are, de asemenea, suficientă tehnică militară pentru a închide Golful Persic, vital pentru fluxul petrolului din Orientul Mijlociu în economia mondială. În plus, hackerii iranieni şi-au demonstrat de mai multe ori eficienţa în atacuri vizând chiar SUA. Blocat de sancţiuni, Iranul n-a reuşit să-şi folosească piaţa de 80 de milioane de locuitori şi economia în dezvoltare pentru a captura businessurile occidentale, aşa cum fac Turcia şi Rusia.

Însă Iranul dispune de o altfel de armă, cea mai puternică din arsenalul său: influenţa extinsă în Orientul Mijlociu construită prin intermediul unei reţele de miliţii străine de către generalul Qassem Soleimani, ucis pe 2 ianuarie de un atac cu dronă american.

Luptătorii proxi ai lui Soleimani, care acţionează din Afganistan până în Yemen, vor rămâne probabil principala armă a Iranului în lupta asimetrică împotriva armamentului convenţional şi forţelor militare şi financiare cu mult superioare ale SUA şi aliaţilor acestora, scrie Bloomberg. 

Iranul, deşi vulnerabil la crize economice, finanţează şi înarmează grupuri militante din afara ţării de patru decenii, de când a fost înlăturată monarhia, iar noii lideri şiiţi fundamentalişti au căutat să-şi promoveze misiunea revoluţionară în restul Orientului Mijlociu. Şiiţii reprezintă circa 10% din lumea musulmană şi sunt majoritari în Iran, Irak, Bahrain, Azerbaidjan şi, după unele estimări, Yemen, notează BBC. De asemenea, comunităţi mari de şiiţi se găsesc în Afganistan, India, Kuwait, Liban, Pakistan, Qatar, Siria, Turcia, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite. Şiismul este o religie opusă sunismului, dominantă în lumea musulmană - între 85% şi 90% dintre musulmani sunt suniţi. În Orientul Mijlociu, suniţii reprezintă 90% sau mai mult din populaţiile din Egipt, Iordania şi Arabia Saudită. În ceea ce priveşte Iranul, limitele capacităţii acestei ţări de a câştiga într-un conflict deschis au devenit vizibile în războiul din 1980-1988 contra Irakului, ai cărui lideri suniţi au provocat conflictul în parte din cauza fricii de influenţa pe care noul regim iranian ar putea-o avea asupra populaţiei majoritare şiite a Irakului. În acel război, deşi armata iraniană a putut ţine piept forţelor militare irakiene mai bine înzestrate şi sprijinite de statele occidentale, costurile umane şi economice au fost devastatoare pentru Republica Islamică. De atunci, liderii iranieni au evitat războiul deschis, preferând operaţiunile sub acoperire sau prin intermediul forţelor terţe, de responsabilitatea cărora se poate feri cu uşurinţă. Iniţial, strategia iraniană privind miliţiile s-a concentrat pe Liban, unde Teheranul a sprijinit grupul şiit Hezbollah, format în 1982 ca reacţie la ocuparea sudului ţării de către Israel. Gruparea militară condusă de Soleimani, Al Quds din Garda Revoluţionară, este rezultatul războiului dintre Iran şi Irak. Scopul Al Quds a fost de a forma celule populare Hezbollah în toată lumea. Strategia a fost extinsă semnificativ după invazia din 2003 a Irakului condusă de SUA.

Noul război a adus circa 150.000 de soldaţi americani la graniţele Iranului şi o oportunitate de a domina Irakul - cândva parte din Imperiul Persan, al cărui urmaş Iranul se consideră - prin intermediul majorităţii şiite. Sub ghidajul lui Soleimani, Garda Revoluţionară a început să organizeze şi să înarmeze miliţii şiite pentru atacuri contra forţelor americane din Irak, scopul fiind scoaterea lor afară din ţară. Miliţiile şiite din Irak au ieşit la lumină în 2014, când guvernul irakian a început să le sprijine public sub numele de Forţele de Mobilizare Populară. Scopul acestora era în acea perioadă să lupte cu Statul Islamic. Influenţa şi puterea lor de foc au permis Iranului să modeleze guvernele irakiene.

Soleimani a ieşit şi el din umbră, apărând în media în imagini de pe liniile de front alături de militari când Iranul se lăuda cu victorii contra Statului Islamic. În Siria, Iran a intervenit pentru protejarea singurului şef de stat aliat, dictatorul Bashar Al-Assad, contra a ceea ce a început în 2011 ca revoltă populară mai ales în rândul majorităţii sunite a populaţiei.

Nedorind să aducă în acel conflict un număr mare de soldaţi iranieni, Teheranul a mobilizat militari Hezbollah, miliţii din Irak şi şiiţi din Afganistan şi Pakistan pentru a lupta pentru Al-Assad în Siria.

Deşi a fost nevoie şi de cooptarea Rusiei, strategia iraniană a reuşit să-l salveze pe dictator şi să creeze o rută terestră care să aducă proviziile militare iraniene din Teheran până în Liban. Între timp, în Yemen Iranul i-a sprijinit pe rebelii şiiţi Houthi contra forţelor susţinute de Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite într-un război care a izbucnit în 2015.

Un studiu al Institute for Strategic Studies asupra terţilor sprijiniţi de Iran a găsit că influenţa iraniană în Irak, Liban, Siria şi Yemen este acum „noul normal“, un concept cândva de neînchipuit chiar şi pentru liderii de la Teheran.

Strategia iraniană n-ar putea fi pusă în aplicare fără finanţare. În 2018, când economia Iranului a scăzut cu aproape 5%, Nathan Sales, principalul oficial însărcinat cu contraterorismul al Departamentului de Stat american, a declarat că Teheranul sprijină anual Hezbollah cu 700 de milioane de dolari, iar organizaţiilor palestiniene catalogate de SUA ca teroriste (inclusiv Hamas şi Jihadul Islamic, ambele sunite) le-a oferit 100 de milioane de dolari. Cheltuielile Iranului cu războiul din Siria sunt estimate la 30-100 de milioane de dolari. Dar astfel de cifre nu pot fi verificate independent. Spre comparaţie, războaiele convenţionale din Afganistan şi Irak au costat bugetul SUA până în 2017 circa 2.400 de miliarde de dolari, potrivit datelor Congresului SUA.

 
 
AFACERI DE LA ZERO