Iranul are o zi naţională dedicată industriei petrochimice. Aceasta pentru că într-o economie cu accesul la pieţele internaţionale limitat de sancţiunile americane, sectorul a devenit un stâlp de rezistenţă.
Înainte de războiul pornit anul acesta de SUA şi Israel, circa 50% din producţia petrochimică iraniană lua calea exportului, o diversificare strategică de la veniturile din petrol. Producţia petrochimică are de regulă o valoare de 10-15 ori mai mare decât cea a materiei prime.
Conform unor oficiali iranieni, industria ţării poate livra circa 550 de produse petrochimice diferite, 70% dintre acestea fiind disponibile pentru export, iar în Iran existau, înainte de război, aproape 100 de facilităţi petrochimice funcţionale.
În 2024 peste 10 proiecte noi de profil erau planificate a fi puse în funcţiune atunci. Sectorul are aproape 150.000 de angajaţi. Una dintre cele mai puternice ramuri este, desigur, cea a îngrăşămintelor chimice. Iranul are opt producători mari, industriali, care livrează în principal uree şi amoniu, şi aproximativ 200 de producători mai mici, privaţi.
Această ţară a ajuns la autosuficienţă la anumite produse agricole de bază şi, înainte de război, guvernul avea în plan creşterea numărului acestora. Astfel poate fi explicată amploarea sectorului îngrăşămintelor chimice.
Iranul este autosuficient la producţia de îngrăşăminte pe bază de azot, ceea ce este logic având în vedere că deţine unele dintre cele mai mari rezerve de gaze naturale (materia primă principală) din lume. Este însă dependent de importuri pentru îngrăşămintele pe bază de fosfor şi potasiu.
În România, dacă înainte de 1989 funcţionau peste 70 de uzine şi combinate chimice, până în prezent n-au supravieţuit decât câteva.
Chimcomplex are probleme, recurgând la concedieri masive, iar Azomureş, rămas cel mai mare producător de îngrăşăminte din ţară şi singurul combinat, este cumpărat de Romgaz.
Înainte de 1989, România a avut 13 combinate de îngrăşăminte chimice. Cam atâtea proiecte petrochimice dezvolta Iranul într-un an înainte de război.
Bombardamentele americane şi israeliene au atins în aprilie mai multe centre care contribuie cu aproape 80% la producţia de profil iraniană. Industria petrochimică a Iranului este a doua cea mai mare sursă de venituri din exporturi, după petrolul brut.
Ţara are o capacitate de producţie nominală de aproximativ 95 de milioane de tone pe an, dar producţia reală este mai aproape de 75 de milioane de tone din cauza penuriei persistente de energie electrică şi gaze naturale.
Aproximativ jumătate din această producţie – evaluată la aproximativ 13 miliarde de dolari anual - este exportată, reprezentând mai mult de o cincime din exporturile Iranului de produse non-petroliere.
