Iranul, trecut glorios, prezent în flăcări, viitor incert: Cum a ajuns Iranul dintr-o Mecca economică a Orientului Mijlociu un stat înconjurat de baze militare americane

Iranul şi-a atins apogeul dezvol­tării economice la mijlocul anilor ’70, o perioadă cunoscută ca „deceniul de aur“. Industrializarea a fost baza. Atunci, economia a înregistrat cele mai mari creşteri, propulsată de bo­găţia adusă de petrol. Însă dezvol­tarea economică nu ajungea la toţi.

Avuţia era distribuită foarte ine­gal. Clasa conducătoare era autori­tară. Regimul era considerat opresiv. Poliţia lui secretă era de temut. Iar Iranul se deschisese prea mult lumii occidentale. Devenise Occidentul Orientului. Toate acestea au deschis calea Revoluţiei Islamice din 1979.

În 1960, Iranul era a 29-a econo­mie ca mărime din lume. În 1977 era pe locul 18. Tot atunci a fost atins cel mai ridicat nivel al PIB per capita. Veniturile din petrol se ridicau la 20 de miliarde de dolari pe an, repre­zentând 79% din veniturile totale ale guvernului - un rezultat al naţionali­zării industriei sub dinastia Pahlavi.

În 1970, când sectorul încă era do­minat de companii vestice, venitu­rile din petrol au fost de numai 1,2 mi­­liarde de dolari. Industrializarea şi dezvoltarea economică a Iranului este strâns legată de dinastia Pahlavi (1925-1979).

Politica externă a dinastiei, în special sub conducerea lui Moham­mad Reza Shah (1919-1980), a fost profund influenţată de Războiul Rece, scrie Mohammadbagher Forough, profesor la Universitatea Erasmus din Rotterdam, într-o ana­liză despre poziţionarea geopolitică a Iranului.

În viziunea şahului, Iranul tre­buia să fie cel mai apropiat aliat al SUA în regiune, iar el şi-a promovat ţara drept „Jandarmul Golfului Persic“, un rol menit să fie îndeplinit sub tutela puterilor occidentale.

În această calitate, Iranul a fost însărcinat cu limitarea influenţei so­vietice, precum şi a mişcărilor socia­liste şi comuniste din întreaga regiu­ne. Un exemplu în acest sens este intervenţia militară a Iranului (1972-1975) în Oman, care a contri­buit la înfrângerea unei insurecţii mar­xist-leniniste care ameninţa sulta­natul omanez aflat sub umbrela Marii Britanii. Din punct de vedere geopolitic, Iranul s-a poziţionat ca e­xecutor regional pentru blocul occi­dental în timpul Războiului Rece.

Din punct de vedere geoeco­no­mic, Iranul a fost reimaginat în mod similar într-un cadru prooccidental, ca o „insulă“ a modernităţii într-o re­gi­une considerată a fi înapoiată şi ne­civilizată. Această imagine a Iranului se baza pe romantizarea reductivă a lungului trecut monarhic al Iranului şi pe accentuarea aşa-numitei moşte­niri şi linii genealogice „ariane“.

Pentru mulţi iranieni de la acea vreme şi pentru mulţi monarhişti şi astăzi, această noţiune implica apartenenţa la lumea occidentală europeană civilizată. Un astfel de discurs civilizaţional şi cu tendinţe rasiale a fost folosit pentru a-i prezenta pe iranieni ca fiind superiori din punct de vedere cultural altor popoare regionale.

Şahul se autointitula „Aryamehr“, adică lumina călăuzitoare a poporului iranian/arian. Sub şah, Iranul a fost astfel portretizat ca o naţiune „modernă“ occidentalizată, o extensie a Occidentului „civilizat“ într-o regiune non-occidentală. Această orientare dată de Pahlavi nu a fost deloc surprinzătoare, având în vedere că ascensiunea la putere a şahului a fost facilitată printr-o lovitură de stat susţinută de SUA şi Marea Britanie în 1953.

Dinastia Pahlavi a fost detronată în Revoluţia din 1979, care a adus la putere Republica Islamică Iran (IRI). Respingând orientarea şahului spre vest, elitele IRI au promovat sloganul geopolitic „Nici Est, nici Vest“, refuzând alinierea cu taberele imperiale ale Războiului Rece, în special cu Occidentul.

Tensiunile cu SUA au condus Iranul la aranjamente de securitate care au format ceea ce este cunoscut ca „Axa Rezistenţei“, o reţea condusă de Iran de parteneri statali şi nestatali organizată în jurul intervenţiilor americane şi israeliene din regiune. În ultimii ani, elitele IRI au îmbrăţişat ascensiunea „Estului“ (China, India, Rusia), reflectată în politica lor „Priveşte spre Est“ şi în eforturile de a redenumi regiunea drept „Asia de Vest“, subliniind identitatea asiatică a ţării.

Spre deosebire de geopolitica sa anti-occidentală, politicile geoeconomice ale IRI au căutat în mod constant să reconceptualizeze Iranul ca o „intersecţie“ sau o „punte“ între civilizaţii şi blocuri (geo)economice, atât în direcţiile Nord-Sud, cât şi Est-Vest. Iranul a fost un pionier al conceptului „Noului Drum al Mătăsii“ cu mult înainte de proiectul Chinei Iniţiativa Belt&Road (BRI).

Aceste politici geoeconomice sunt parţial determinate de sancţiunile occidentale care au vizat economia şi sectorul energetic al Iranului, măsuri concepute, aşa cum au recunoscut public (de nenumărate ori) factorii de decizie din SUA, pentru a pune presiune pe iranienii de rând şi a declanşa un colaps intern - sau cel puţin pentru a provoca haos.

Strategia geoeconomică a IRI are, aşadar, două aspecte: în primul rând, poate fi numită o „geoeconomie a supravieţuirii“, pentru a crea rampe de salvare pentru ca economia iraniană să reziste sancţiunilor occidentale, iar în al doilea rând, dincolo de supravieţuire, aceasta indică ambiţiile Iranului de a se alinia cât mai mult posibil cu ascensiunea puterilor (euro)asiatice.