Iranul, trecut glorios, prezent în flăcări, viitor incert Imensa avere „împărătească“ a dinastiei Pahlavi, trimisă în exil de Revoluţia Islamică

Pe 19 ianuarie 1979, şahul Mohammad Reza Pah­lavi, soţia sa şi anturajul de asistenţi şi gărzi de corp au părăsit Iranul către un viitor incert. Revoluţia Islamică a forţat dinastia care a condus ţara timp de mai bine de jumătate de secol să ia calea exilului. Însă un lucru era cert: oriunde ar fi ajuns, împăratul şi familia sa nu ar fi dus lipsă de bani.

Familia imperială a acu­mulat o avere uriaşă estimată la miliarde de dolari. Un eco­nomist iranian estima în 1979 activele întregii familii regale la peste 20 de miliarde de dolari – peste 90 de miliarde de dolari în banii de acum -, o sumă uimitoare care probabil ar depăşi sau cel puţin ar egala averea oricăreia dintre celelalte familii regale din statele producătoare de petrol din Orientul Mijlociu, scrie The Washington Post.

Lista rudelor regale bogate care au părăsit Iranul i-a inclus practic pe toţi cei 63 de prinţi şi prinţese care alcătuiau familia imperială.

Principalul instrument al averii dinastiei imperiale, atât în ţară, cât şi în străinătate, a fost Fundaţia Pahla­vi, în aparenţă o organizaţie carita­bi­lă, dar în practică o casă de investiţii profitabilă care reprezenta o mare parte din interesele comerciale ale familiei Pahlavi şi canaliza fonduri către membrii săi.

Registrul oficial al activelor fun­daţiei nu a fost niciodată publicat, dar o listă, presupus întocmită de un angajat disident al fundaţiei şi care a circulat la Teheran identifica 207 fir­me în care fundaţia sau diverşi mem­bri ai familiei regale deţineau acţiuni. Interesele variau de la bănci impor­tante la un club de bowling.

Potrivit analiştilor economici şi re­latărilor din presă, o sursă princi­pa­lă a averii familiei Pahlavi - dar una care nu a fost niciodată dovedită – au fost veniturile din petrol ale Iranului. Dificutatea identificării sursei era dată de faptul că finanţele companiei naţionale de petrol şi activele Fun­daţiei Pahlavi erau considerate se­crete de stat. Din ştirile vremii reiese că uneori erau descoperite transfe­ruri de fonduri de la companie către fundaţie prin bănci elveţiene.

Cu tot secretul de stat, se credea că activele fundaţiei includeau bănci, hoteluri, cazinouri, întreprinderi in­dustriale şi miniere, active din agri­cultură, firme de construcţii şi so­cietăţi comerciale.

De exemplu, se ştia sigur că Fun­daţia Pahlavi deţinea 10% dintr-o so­cie­tate mixtă din Iran cu General Motors pentru asamblarea de maşini Cadillac. De asemenea, deţinea în în­tregime Bank Omran, a cincea cea mai mare bancă comercială din ţară. La rândul său, Bank Omran avea în portofoliu 5% din First National Wis­consin Corp. Bank of Milwaukee şi a­pro­ximativ 50% din proiectul de dez­voltare Canal Street din New Orleans.

De asemenea, conform mai mul­tor surse iraniene, prinţesa Ashraf, sora geamănă a şahului, şi mai mulţi foşti oficiali guvernamentali au fost implicaţi în afaceri cu droguri.

Sursele spun că o tentativă de asasinat în care maşina lui Ashraf a fost distrusă cu focuri de armă în sudul Franţei a implicat o bandă rivală de traficanţi de droguri.

Se pare că mulţi membri ai familiei regale au căzut la un moment dat temporar în dizgraţia şahului din cauza diverselor infracţiuni şi scandaluri şi în special a luptelor între ei.

Ei aveau, însă, şi interese la firme şi companii din diverse domenii. Nu ar fi nimic neobişnuit în acest lucru dacă nu ar fi fost ceea ce mulţi oameni de afaceri iranieni şi observatori ai palatului acuzau că erau practici comerciale corupte ale familiei regale.

Printre acestea se numără presupuse abuzuri de putere ale şahului pentru câştig financiar şi intimidarea concurenţilor. În multe cazuri, a declarat un important om de afaceri iranian, agenţii membrilor familiei regale pur şi simplu consultau monitorul oficial al companiilor noi şi cereau un procent din profiturile acestora.

Un importator de carne a declarat că, la un moment dat, trebuia să mituiască una dintre cele trei organizaţii responsabile cu eliberarea permisiunii de a aduce marfă în ţară. Una era controlată de medicul personal al şahului, a doua de soţia unui prinţ, iar a treia de un fost ministru al agriculturii, care ulterior a ajuns la închisoare.

Tactici mai agresive sunt atribuite prinţului Gholam Reza, prinţesei Ashraf şi prinţului Shahram. Se spune că acesta din urmă deţinea insule în Seychelles şi face parte din consiliile de administraţie a aproximativ 240 de companii iraniene.

Un om de afaceri a acuzat că agenţii lui Gholam Reza i-au forţat pe proprietarii de terenuri de la sud de Teheran să-şi vândă pământurile ieftin către prinţ sub ameninţarea naţionalizării. Apoi, a spus sursa, Gholam Reza a construit acolo locuinţe şi le-a vândut la preţuri exorbitante. Alte surse spun că o mare parte din vină aparţine oamenilor de afaceri iranieni fără scrupule care ofereau acţiuni şi calităţi de membru în consiliile de administraţie membrilor familiei imperiale pentru a obţine influenţa politică ce ungea roţile birocraţiei copleşitoare a Iranului.

Unii spun că agenţii de afaceri ai familiei negociau tranzacţii corupte fără ştirea expresă a angajatorilor lor.