Iranul se află sub diverse regimuri de sancţiuni internaţionale încă din 1979, anul Revoluţiei Islamice. Aceasta a însemnat orientarea economiei spre interior, în lipsa investiţiilor străine şi din cauza accesului limitat la pieţele globale.
Astfel, Iranul a fost forţat să urmărească autosuficienţa în diverse sectoare critice pentru economie şi traiul zilnic al iranienilor. Reversul medaliei este epuizarea rapidă a resurselor, orientarea neinspirată a acestora, dezechilibre economice şi stagnare în unele sectoare. Inflaţia de două cifre este unul dintre efecte.
Însă Iranul a obţinut ceea ce puţine state au. În primul rând, ţara este autosuficientă la producţia de pâine, alimentul de bază al iranienilor. Pentru a ajunge aici a fost nevoie de autosuficienţă la grâu.
Preşedintele Mohammad Khatami a anunţat pentru prima dată obţinerea autosuficienţei la grâu în 2004, după 45 de ani de importuri. Însă a menţine sub control producţia de cereale este dificil pentru oricine deoarece aceasta depinde, printre altele, de condiţiile meteo.
De atunci, autorităţile iraniene au anunţat în mai mulţi ani autosuficienţă la grâu. În unii ani producţia a fost atât de bună, încât ţara şi-a permis să exporte. Cel puţin aşa susţine propaganda guvernamentală. Însă, între timp s-a revenit ocazional şi la importuri, mai ales de când Iranul se confruntă cu o secetă prelungită.
În 2023, o agenţie agricolă iraniană a anunţat că ţara va deveni în zece ani autosuficientă, sau se va apropia de acest prag, la multe produse strategice. Datele oficiale din acel an arătau importuri agricole anuale de 16 miliarde de dolari.
Conform informaţiilor mai recente, Iranul reuşeşte să îşi acopere aproximativ 60-85% din nevoile alimentare totale prin producţie internă, însă gradul variază drastic în funcţie de produs. Spre exemplu, la carnea de pasăre autosuficienţa este maximă. La zahăr şi orez, nivelul este de sub 60%. Pentru rapiţă, obiectivul este o autosuficienţă de 40% în zece ani, faţă de 10% în 2025.
De asemenea, în 2024 Iranul era autosuficient la producţia de utilaje şi maşini agricole. Ţara a petrolului, îşi producea toată benzina consumată. Tot în acel an, gradul de autosuficienţă la producţia de medicamente a fost de 99%, potrivit datelor oficiale. Un domeniul unde autosuficienţa este astăzi evidentă este industria apărării. Acest maraton înseamnă că unele resurse sunt alocate cu prioritate unui sector sau altuia. Apa, de exemplu, se duce în condiţii de secetă mai mult spre agricultură, lăsând hidrocentralele cu resurse minime pentru producţia de energie. În aceste condiţii, oraşele mari se confruntă frecvent cu întreruperi de curent, iar Iranul este nevoit să importe gaze naturale. De asemenea, accentul tot mai mare pus pe dezvoltarea industriei apărării a însemnat mai puţine resurse şi cercetare pentru dezvoltarea altor ramuri industriale, cum ar fi cea auto, unde tehnologia este în urmă cu 10-20 de ani faţă de cea din Vest.
