Pe 30 martie, preşedintele american, Donald Trump, a ameninţat Iranul că va „distruge complet“ insula Kharg dacă nu obţine de la Teheran un acord pentru a pune capăt războiului cu SUA şi Israel.
Avertismentul a atras atunci atenţia asupra rolului central pe care insula de coral îl are pentru economia iraniană şi pentru pieţele de energie mondiale. Aproximativ 90% din exporturile de petrol ale Iranului sunt transportate de pe insula Kharg, folosind infrastructura construită sub ultimul şah cu ajutorul americanilor.
Iniţial, şahul (regele) Reza Pahlavi a făcut din insula Kharg un loc de exil pentru oponenţii politici. Însă pe măsură ce economia s-a dezvoltat, odată cu creşterea sectorului de petrol, insula a căpătat o altă importanţă, strategică.
În 1969, aceasta a fost transformată într-un terminal petrolier, în cadrul unui parteneriat între Compania Naţională Iraniană de Petrol şi compania americană Amoco. În 1975 existau deja trei terminale petroliere majore acolo.
Activele Amoco (acum parte din colosul BP), inclusiv drepturi asupra a patru exploatări de petrol în Golful Persic, au fost naţionalizate după Revoluţia Islamică din 1979, când şahul, un personaj prooccidental dar care-şi conducea ţara cu mână de fier, a fost înlocuit cu un regim religios autoritar. În 1990, un tribunal internaţional a cerut Iranului să plătească companiei americane compensaţii de 600 de milioane de dolari (1,5 miliarde de dolari în banii de acum). Amoco ceruse un miliard de dolari.
Istoria Kharg este veche. A fost controlată de imperiile comerciale ale Portugaliei şi Olandei. Insula a fost descrisă în anii 1800 drept „cel mai important punct strategic din Golful Persic“, datorită poziţiei sale în vârful golfului şi a faptului că este printre puţinele insule din Golf cu propriile surse de apă dulce, izvoare.
Insula de coral, situată la 31 de kilometri de coasta Iranului continental, a fost aleasă pentru a deveni principalul centru de export de petrol din Orientul Mijlociu datorită apelor adânci din jur şi a mărilor relativ calme care o înconjoară.
Petrolierele masive pot să acosteze în largul apelor insulei pentru a fi încărcate cu ţiţei iranian înainte de a se îndrepta spre sud prin strâmtoarea Ormuz către pieţele internaţionale.
Scriitorul iranian Jalal Al-e-Ahmad a vizitat insula în timpul transformării sale într-un centru petrolier, care a început în 1959. El a descris maşinăriile inginerilor iranieni şi occidentali ca „ştergând vechiul Kharg de pe faţa pământului“. Au fost construite până pe Kharg, până la rezervoare de stocare de până la un milion de barili fiecare, conducte subacvatice pentru transportul petrolului de pe ţărmul continental.
Geografia insulei a permis transportul petrolului cu ajutorul gravitaţiei în josul coastei fără a fi nevoie de sisteme complexe de pompare.
Dezvoltarea a continuat în anii 1970, când a fost construită în largul coastei de vest o „insulă maritimă“ artificială care să permită încărcarea celor mai mari petroliere prin conducte submarine.
În 1984, atacurile irakiene asupra instalaţiilor petroliere ale insulei Kharg în timpul conflictului Iran-Irak au escaladat ceea ce a devenit cunoscut sub numele de „războiul petrolierelor“, în care ambele părţi au atacat navele care transportau petrolul celeilalte părţi. Instalaţiile de pe insula Kharg au fost „aproape distruse“ de Forţele Aeriene Irakiene în anii 1980.
După finalizarea reparaţiilor şi extinderea instalaţiilor de pe Kharg, centrul petrolier ajunsese la o capacitate de procesare de aproximativ 1,5 milioane de barili de petrol în fiecare zi, un volum în valoare de aproximativ 172 de milioane de dolari la preţurile de azi.
Astăzi, se crede că aproximativ 8.000 de oameni locuiesc pe insulă, care este păzită strict de Corpul Gărzilor Revoluţionare Islamice din Iran. Insula, presărată cu vestigii istorice vechi de mii de ani, are propriul oraş.
