Iranul, trecut glorios, prezent în flăcări, viitor incert: O lovitură de stat orchestrată de agenţiile de spionaj americane şi britanice şi lupta Marii Britanii contra „naţionalismului petrolier“ iranian

Lovitura de stat din 1953, prin care a fost consolidată domnia auto­ri­tară a şahului Mohammad Reza Pahlavi, îşi are rădăcinile într-o con­fruntare dintre Marea Britanie cu Iranul, tensionată de decenii de do­minaţie britanică aproape colonială. Miza au fost câmpurile petrolifere ale Iranului.

Marea Britanie a ocupat Iranul în al Doilea Război Mondial pentru a proteja o rută de aprovizionare către aliatul său, Uniunea Sovietică, şi pen­tru a împiedica petrolul să cadă în mâi­nile naziştilor - înlăturându-l pe tatăl şahului, pe care îl considera im­posibil de supus, se arată într-o serie de articole despre jocul serviciilor secrete occidentale în Iran publicată de The New York Times în anii 2000.

Marea Britanie şi-a păstrat con­trolul asupra petrolului iranian după război prin intermediul Companiei Petroliere Anglo-Iraniene.

Însă în 1951, parlamentul iranian a votat pen­tru naţionalizarea indus­tri­ei pe­tro­liere, iar legislatorii care au pro­mo­vat legea l-au ales pe princi­pa­lul ei susţinător, Mohammad Mossa­degh, în funcţia de prim-ministru. Marea Britanie a răspuns cu ame­ninţări şi sancţiuni. Mossadegh, avo­cat educat în Europa, în vârstă de peste 70 de ani, predispus la lacrimi şi crize de furie, a refuzat să dea înapoi.

La întâlnirile din noiembrie şi decembrie 1952, con­form istoriei secrete, oficialii serviciilor secrete britanice i-au uimit pe omologii lor americani cu un plan pentru o operaţiune comună de înlăturare a prim-ministrului dificil.

Americanii, care „nu intenţio­na­se­ră deloc să discute această chestiu­ne“, au fost de acord să o studieze. Exista ceva atractiv în ea. Antico­mu­nismul ajunsese la cote maxime la Washington, iar oficialii erau îngrijo­raţi că Iranul ar putea să cadă sub influenţa Uniunii Sovietice, o prezenţă istorică acolo.

În martie 1953, o evoluţie neaş­teptată a împins complotul înainte: celula CIA de la Teheran a raportat că un general iranian a contactat Am­basada Americană cu propu­nerea unei lovituri de stat condusă de armată.

Administraţia Eisenhower, re­cent învestită, era intrigată. Coaliţia care l-a ales pe Mossadegh se des­trăma, iar Partidul Comunist Iranian, Tudeh, devenise activ.

Allen W. Dulles, directorul serviciilor secrete centrale, a aprobat pe 4 aprilie o sumă de 1 milion de dolari care urma să fie utilizată „în orice mod care ar duce la căderea lui Mossadegh“.

„Scopul era aducerea la putere a unui guvern cu care să se ajungă la o înţelegere echitabilă în domeniul petrolului, permiţând Iranului să devină solid din punct de vedere economic şi solvabil financiar şi care să prigonească în mod energic Partidul Comunist periculos de puternic.“

În câteva zile, oficialii agenţiei l-au identificat pe un ofiţer de rang înalt, generalul Fazlollah Zahedi, ca omul care ar putea conduce o lovitură de stat. Planul lor prevedea ca şahul să joace un rol principal.

„O combinaţie şah-general Zahedi, susţinută de activele locale şi de sprijinul financiar al CIA, ar avea şanse mari să-l răstoarne pe Mossadegh“, au scris oficialii, „în special dacă această combinaţie ar putea aduce cele mai mari mulţimi de oameni pe străzi şi dacă o parte considerabilă a garnizoanei din Teheran ar refuza să execute ordinele lui Mossadegh.“

Însă planificatorii aveau îndoieli cu privire la faptul că şahul ar putea duce la bun sfârşit o operaţiune atât de îndrăzneaţă.

Familia sa preluase tronul Iranului cu 32 de ani mai devreme, când puternicul său tată a condus propria lovitură de stat. Însă tânărul şah era „prin natura sa o fiinţă a indeciziei, asaltată de îndoieli şi temeri fără formă“, adesea în conflict cu familia sa, inclusiv cu prinţesa Ashraf, „soră geamănă puternică şi predispusă la intrigă“, au scris oficialii agenţiei americane.

De asemenea, şahul avea ceea ce CIA numea o „frică patologică“ de intrigile britanice, un potenţial obstacol în calea unei operaţiuni comune.

În mai 1953, agenţia l-a trimis pe Donald Wilber, celebru spion american, în Cipru pentru a se întâlni cu Norman Darbyshire, şeful filialei iraniene a serviciilor secrete britanice, pentru a face planuri preliminare pentru lovitura de stat. Calmarea temerilor şahului era o prioritate; un document al întâlnirii spunea că acesta urma să fie convins că Statele Unite şi Marea Britanie „consideră chestiunea petrolului secundară“.

Conversaţia din cadrul întâlnirii s-a îndreptat către un subiect sensibil, identitatea unor agenţi cheie din Iran. Britanicii au spus că au recrutat doi fraţi pe nume Rashidian. Istoria secretă dezvăluie că americanii nu aveau încredere în britanici şi au minţit despre identitatea celor mai bune „ajutoare“ ale lor din Iran.

Oficialii CIA erau împărţiţi cu privire la funcţionarea planului elaborat în Cipru. Celula de la Teheran a avertizat sediul central că „şahul nu va acţiona decisiv împotriva lui Mossadegh“. A informat şi că generalul Zahedi, omul ales să conducă lovitura de stat, „părea să nu aibă ambiţie, energie şi planuri concrete“.

În ciuda îndoielilor, celula de la Teheran a agenţiei de spionaj americane a început să răspândească „propagandă gri“, distribuind caricaturi anti-Mossadegh pe străzi şi publicând articole nefavorabile în presa locală. Lovitura de stat a reuşit, englezii şi-au păstrat controlul asupra petrolului iranian, şahul a mai domnit 26 de ani, ca monarh pro-occidental, iar toate acestea au pavat calea Revoluţiei Islamice din 1979 prin care Occidentul a pierdut definitiv Iranul.