Jackson Hole, cea mai importantă reuniune a şefilor de bănci centrale din lume: Au diagnosticat greşit inflaţia şi acum trebuie să găsească tratamentul cel mai puţin dureros pentru economie

Când o lume întreagă se luptă cu o inflaţie pe care marile bănci centrale ale lumii au subes­timat-o până când a fost prea târziu, sunt căutaţi vinovaţii. În limbaj academic, este vorba de cei care au făcut „erori de inflaţie“. La simpozionul economic de la Jackson Hole, SUA, Jerome Powell, şeful Rezervei Federale americane, şi alţi conducători de bănci centrale sunt aşteptaţi să-şi facă mea culpa.

Şi, mai importat, ei sunt aşteptaţi să arate cum vor îndrepta „erorile“, dacă se mai poate, şi cum arată din perspectiva lor viitorul. Analiştii spun că era inflaţiei slabe şi a dobânzilor foarte mici a trecut.

Alţi mari strategi de politică monetară, cum este fosta şefă a Fed Janet Yellen, care conduce acum echivalentul american al ministerului de finanţe, şi-au cerut deja scuze, cu jumătate de gură.

În Europa, unii dau vina pe războiul din Rusia şi văd conspiraţii. Nici guvernele nu sunt excluse de pe lista vinovaţilor. BCE, care mult timp a asigurat că actualul val de scum­piri este doar „temporar“, îşi justifică eşecul de a prevedea traiectoria inflaţiei printr-o înşiruire de tehnicalităţi.

De aceea, întâlnirea şefilor de bănci centrale de la Jackson Hole din 25-27 august, prima cu invitaţi în carne şi oase de la înce­perea pandemiei de COVID, este urmărită de toată lumea, de la investitori la bănci şi guverne. Figura centrală a spectaco­lului va fi Jerome Powell.

De el depinde şi soar­ta euro şi chiar a co­mer­ţului mondial. Financial Times scrie că în joc este chiar credibilitatea celui mai puternic şef de bancă centrală din lume în condiţiile în care Fed a ajuns „să se joace de-a prinselea cu scumpirile“, adică fuge după ele, poate chiar legată la ochi, pentru a le prinde din urmă şi aduce sub control.

În urmă cu doar doi ani, Fed era lăudată că a salvat economia mondială şi sistemul fi­nan­ciar în stilul american, rapid şi fără ezitări, de la o prăbuşire provocată de pandemie.

Însă de atunci Fed a diagnosticat greşit ca trecă­toare o inflaţie care a crescut pentru a deveni cea mai puternică din ultimii 40 de ani şi care persistă la cote ridicate. Misiunea lui Powell este mai grea acum.

El trebuie să ajusteze politica monetară, în special dobânzile, astfel încât să îmblân­zească inflaţia, dar să n-o ucidă, fără a frâna economia atât de violent încât şocul să distrugă simţitor de multe locuri de muncă.

Nu de puţine ori s-a spus că este o misiune imposibilă. Mai mult de atât, de de­ciziile lui Powell depinde cursul dolarului, în ascen­siune puternică în prezent datorită creş­terilor vigu­roase de dobânzi efec­tuate de Fed. Iar de cursul dolaru­lui depind preţurile majo­rităţii materiilor prime tranzac­ţionate pe pieţele internaţionale.

Dobânzile mari în SUA atrag investitorii spre activele în dolari, ceea ce face să fie mai mare cererea pentru moneda americană. Acest lucru se face în detrimentul euro, tras în jos şi de perspectivele sumbre ale economiei zonei euro pe fondul unui război al gazelor cu Rusia, principal furnizor, în prim-plan.

Dobânzile mari înseamnă şi credit mai scump, o frână pentru creşterea economică. Bloomberg scrie că aprecierea dolarului din ultimele luni ar trebui să ducă în curând la scăderea comerţului mondial şi implicit a cererii pentru materiile prime denominate în moneda americană.

Acest lucru înseamnă că dolarul se va retrage, iar catalizatorul va fi Powell la Jackson Hole dacă acesta anunţă că Fed va continua să lupte agresiv cu inflaţia. Aceasta este doar o teorie bazată pe logică.

Un dolar cu forţe în scădere ar fi bun pentru zona euro pentru că actuala depreciere a euro nu face decât să amplifice inflaţia record din regiune, întreţinând o criză a costului vieţii agravată de o criză energetică fără precedent care, şi ea, se agravează de la o zi la alta.

Într-un astfel de mediu, algoritmii de prezicere a traiectoriei inflaţiei, atât cei ai BCE, cât şi cei ai altor specialişti în prognoze, au dat greş de la izbucnirea pandemiei.

Spre exemplu, în februarie, când inflaţia din zona euro era de doar 5%, multă lume se întreba dacă nu cumva BCE este pe cale să facă o eroare majoră majorând dobânzile, iar efectele acestui pas vor fi vizibile abia după ce inflaţia se va retrage, după un an, sub ţinta de 2%.

Preşedinta instituţiei Christine Lagarde refuza să excludă înăsprirea politicii monetare, dar nu promitea acţiuni decisive contra inflaţiei. Chiar economistul şef al BCE Philip Lane striga în gura mare că scumpirile nu vor persista în acel ritm „ridicat“. De atunci, banca centrală a zonei euro a atacat scumpirile cu o creştere de dobândă, pregăteşte alta, iar inflaţia continuă să accelereze.

De obicei, efectele majorărilor de dobândă de politică monetară se văd după câteva luni, poate chiar după o jumătate de an. Inflaţia în zona euro a depăşit probabil 9%. BCE justifică erorile de inflaţie prin dinamica fără precedent a preţurilor energiei şi prin sincopele de pe lanţurile de aprovizionare. Cu alte cuvinte, strategii ei nu s-au priceput la geopolitică.

Însă în acelaşi mediu opacizat de incertitudini au acţionat şi băncile centrale est-europene. Cea a Ungariei a dat startul în UE la creşterea dobânzilor acum mai bine de un an. A urmat banca centrală a Cehiei şi, după multe ezitări cu caracter electoral şi asigurări în genul celor făcute de BCE, cea a Poloniei. Inflaţia, de două cifre în regiune, nu a dat înapoi.

Banca maghiară a avertizat guvernul să se potolească cu cheltuielile electorale generoase pentru că acestea creează inflaţie. Şeful băncii centrale poloneze, un aliat al guvernului, dă vina pe războiul din Rusia pentru problemele economice ale ţării şi se implică în campania electorală de partea partidului de guvernământ, acuzând opoziţia de conspiraţii „imperialiste“ şi anti-suverane alături de Comisia Europeană. Totuşi, cel mai probabil, banca centrală poloneză va continua cu creşterile de dobândă. Acolo, mai toată lumea este de acord că inflaţia de peste 10% va persista.