Henry Kissinger, fost consilier de securitate naţională şi fost secretar de stat pentru preşedinţii americani Nixon şi Ford, oferă publicaţiei Wall Street Journal motivele pentru care disciplina geopolitică mondială, care şi-a avut rădăcinile într-un amalgam de concepte occidentale, dar au fost adoptate de regiuni care nu au crezut cu adevarat în ele, a ajuns într-un punct critic: statele nu trasează legitimitatea pe baza unor strategii solide, globalizarea se realizează la nivel economic, dar nu şi politic, iar cei mai puternici oameni nu comunică eficient.
Libia se află în război civil, armatele fundamentaliste construiesc califate pe teritoriul Siriei şi al Irakului, iar tânăra democraţie a Afganistanului este pe punctul de a se prăbuşi. La toate acestea se adaugă reaprinderea tenisiunilor cu Rusia şi o relaţie cu China împărţită între promisiuni de cooperare şi incriminarea publică. Conceptul de ordine mondială care a stat la baza erei moderne se află într-un moment critic.
În căutarea reţetei pentru ordine mondială au fost prescrise timp de multă vreme aproape exclusiv concepte ale societăţilor occidentale. După cel de Al Doilea Război Mondial, SUA dispuneau de o economie şi o siguranţă naţională puternice, având profilul ideal pentru a deveni lider internaţional şi pentru a adăuga o nouă dimensiune. SUA, o naţiune formată explicit pe ideea guvernării libere şi reprezentative, şi-au pus evoluţia pe seama libertăţii şi a democraţiei, care ar avea abilitatea de a săvârşi pacea legitimă şi de durată. În viziunea europeană tradiţională asupra ordinii, oamenii sunt prin natura lor competitivi, la fel ca şi statele. Pentru a ţine în frâu efectele provocate de ciocnirile de ambiţii interumane şi interstatale, Europa s-a bizuit pe un echilibru al puterii şi pe oameni de stat raţionali. Viziunea generală americană îi consideră pe oameni chibzuiţi, receptivi la compromisuri şi cu simţul realităţii. Răspândirea democraţiei a reprezentat astfel ţinta primordială pentru ordinea internaţională. Pieţele libere ar pune în valoare indivizii, ar îmbogăţi societăţile şi ar înlocui rivalităţile internaţionale obişnuite cu interdependenţa economică.
Eforturile depuse pentru stabilirea ordinii mondiale au dat rezultate în multe feluri. Numeroase state suverane şi independente dirijează cea mai mare parte a teritoriului din întreaga lume. Propagarea democraţiei şi a guvernanţei participative a devenit o aspiraţie comună, dacă nu o realitate universală. Comunicaţiile la nivel global şi reţelele financiare acţionează în timp real.
Anii de după 1948 şi până în 2000 au reprezentat o perioadă în istorie în care se putea vorbi de o ordine mondială incipientă, compusă dintr un amalgam de idealism american şi concepte tradiţionale europene de statalitate şi echilibru al puterii. Regiuni vaste ale lumii nu au împărtăşit însă niciodată concepţiile de ordine occidentale, ci doar le-au luat ca atare. Aceste regiuni se fac acum auzite, de exemplu prin criza din Ucraina şi Marea Chinei de Sud. Disciplina stabilită şi proclamată de Occident se află acum într-un punct de cotitură.
În primul rând, însăşi natura statului conferă unitatea de bază care poziţionează statul în mediul internaţional şi a fost supusă la numeroase presiuni. Europa şi-a propus să treacă de graniţele statelor şi să implementeze o politică externă ghidată în mare parte de principiile unei „puteri discrete“. Dar este puţin probabil ca stabilirea legitimităţii fără a ţine cont de un concept strategic să poată susţine ordinea la nivel global. Europa nu are încă statutul de stat, fiind predisupusă la o concentrare a autorităţii interne şi un dezechilibru de purtere. În acelaşi timp, zone ale Orientului Mijlociu au fost dizolvate în componente etnice şi secte aflate în conflict unele cu celelalte. Militanţii religioşi şi forţele care îi susţin încalcă graniţele şi suveranitatea, declanşând o situţie în care statele eşuează în controlarea propriului teritoriu.
Provocările din Asia sunt în contrast cu cele ale Europei: balanţa puterii este în echilibru, dar în neconcordanţă cu vreun concept de legitimitate stabilit de comun acord, aducând diverse neînţelegeri în pragul unor confruntări armate.
Ciocnirea dintre economia internaţională şi instituţiile politice care în aparenţă o guvernează contribuie la ştergerea ideii de ţintă comună necesară pentru stabilitatea mondială. Sistemul economic s-a globalizat, în timp ce structura politică a lumii încă se raportează separat la statul naţiune. Globalizarea economică în esenţa sa ignoră frontierele naţionale. Politica externă le întăreşte, chiar şi când urmăreşte să tempereze obiectivele naţionale contradictorii sau idealurile de stabilitate mondială.
Dinamica aceasta a dat naştere unor decenii de continuă creştere economică, punctată de crize financiare periodice de intensităţi aparent tot mai puternice: în America Latină în anii ’80, în Asia în 1997, în Rusia în 1998, în SUA în 2001 şi din nou în 2007, în Europa dupa 2010. Printre cei care au avut de câştigat, puţini au avut reticenţe cu privire la sistem. Dar cei care au pierdut îşi caută vindecarea în soluţii care neagă sau cel puţin obstrucţionează funcţionarea sistemului economic global.
Ordinea internaţională se confruntă cu un paradox: prosperitatea sa depinde de succesul globalizării, dar procesul care duce la globalizare stârneşte reacţii politice care de multe ori acţionează împotriva aspiraţiilor sale.
O a treia hibă în stabilitatea mondială curentă, în măsura în care există, este absenţa unui mecanism eficient care să permită marilor puteri să se consulte şi să coopereze în vederea celor mai importante chestiuni. Ideea poate părea o critică stranie, având în vedere multitudinea de forumuri multilaterale care există. Totuşi natura şi frecvenţa acestor întâlniri acţionează împotriva elaborării unei strategii de cursă lungă. Procesul permite în cel mai bun caz puţin mai mult decât o discuţie tactică despre chestiunile arzătoare în momentul acela şi în cel mai rău caz o nouă metodă de a lua parte la un eveniment mediatizat. O structură contemporană de reguli şi norme internaţionale, dacă se doveşte a fi relevantă, nu poate fi consolidată prin declaraţii independente puse laolaltă, ci trebuie alimentată cu o convingere comună.
Penalizarea pentru nereuşită se va materializa nu atât de mult într-un conflict major între state (deşi această posibilitate rămâne valabilă pentru anumite regiuni) cât într-o evoluţie în direcţia sferelor de influenţă, reprezentate de structuri interne şi forme de guvernare specifice. La marginile sale, fiecare sferă ar fi tentată să îşi testeze forţele asupra altor entităţi catalogate ilegitime. O luptă între regiuni ar putea fi şi mai istovitoare decât a fost cea între naţiuni.
Problema din prezent a ordinii mondiale va necesita o strategie coerentă pentru a contura conceptul de ordine în interiorul diverselor regiuni şi pentru a raporta aceste ordini regionale între ele. Aceste obiective nu sunt neaparat suficiente pentru redresarea disciplinei. Triumfului unei schimbări radicale poate aduce disciplină într-o regiune şi poate stârni turbulenţe în alte regiuni. O regiune dominată militar de către un stat poate da impresia de stabilitate, dar ar putea produce o criză pentru restul lumii.
Putem spera şi ar trebui să aspirăm la o disciplină mondială dată de state care respectă demnitatea individuală şi guvernanţa participatorie şi care cooperează cu alte state pe baza unor reguli definite de comun acord. Dar progresul către această ţintă trebuie să fie întreţinut de o serie de paşi intermediari.
Pentru a juca un rol respectabil în evoluţia ordinii mondiale a secolului XXI, SUA trebuie să fie pregătită să-şi răspundă la numeroase întrebări: Ce cautam să prevenim, indiferent de metode şi dacă e nevoie, singuri? Ce căutăm să realizăm, chiar fără sprijinul vreunui efort multilateral? Ce căutăm să obţinem sau să prevenim doar dacă avem sprijinul unei alianţe? La ce nu ar trebui să ne angajăm., chiar dacă am fi presaţi de un grup multilateral sau o alianţă? Ce fel de valori vrem sa promovăm? Şi cât de mult depinde aplicarea acestor valori de circumstanţe?
Pentru SUA, găsirea răspunsurilor necesită concentrarea pe două aspect aparent contradictorii. Promovarea principiilor universale trebuie adaptată la realitatea istorică si culturala a altor regiuni şi la percepţia lor asupra siguranţei. Deşi lecţiile date de provocările ultimelor decenii sunt examinate, afirmarea excepţionalului model American trebuie susţinută. Istoria nu iartă ţările care stau departe de perceptia lor asupra identitatii în favoarea unui stat mai uşor de suportat. Dar nu asigură nici succesul celor mai elaborate convingeri, dacă sunt lipsite de o strategie geopolitică comprehensivă.
