Violenţele interetnice din Kosovo, atacarea trupelor de menţinere a păcii de acolo şi reacţia belicosă a preşedintelui sârb a adus din nou această mică ţară balcanică în atenţia Europei şi a Americii, dar şi a Rusiei şi Chinei. Războaiele de epurare etnică din fosta Iugoslavie au fost sângeroase, iar seminţele lor rodesc din nou. Iar cum războiul pornit de Rusia în Ucraina consumă resurse occidentale, creează incertitudini economice şi arată că pacea nu este ceva garantat, izbucnirea unui nou conflict în Balcani trebuie împiedicată. Dar care sunt mizele în Kosovo?
Sârbii kosovari au atacat şi rănit trupe de menţinere a păcii din UE şi Moldova care protejau primării câştigate de primari albanezi în alegeri locale pentru municipalităţi cu majoritate sârbă boicotate de sârbi – rata de participare la vot nu a depăşit 4%. În Kosovo, populaţia majoritară este cea albaneză (aproape 95%), sârbii fiind minoritari (1,5%). Războiul din Kosovo din 1998-1999 s-a purtat între Armata de eliberare kosovară pe de o parte şi armata Republicii Federale Iugoslavia, net superioară ca număr de soldaţi şi tehnică militară, condusă de la Belgrad.
Iugoslavia cuprindea atunci Serbia şi Muntenegru, iar kosovarii luptau pentru independenţa faţă de Serbia. Războiul s-a terminat doar după ce aviaţia NATO a bombardat Belgradul. Prin urmare, resentimentele sunt mari de toate părţile, iar amintirea războiului a fost lăsată voit vie şi în Belgrad şi în Pristina. Bombardamentele NATO sunt şi astăzi considerate controversate, nejustificate, dar necesare.
De atunci, Serbia, nucleul fostei Iugoslavii, a devenit cea mai puternică economie din Balcani, iar Kosovo, nerecunoscut ca stat suveran de Belgrad, de Moscova şi alte câteva capitale, inclusiv din UE, nu s-a dezvoltat prea mult. Economia kosovară este una dintre cele mai sărace de pe continent. La o populaţie de sub 1,9 milioane de persoane, salariul mediu net este echivalent cu 450 de euro pe lună. Salariul mediu brut este mai mic decât, spre exemplu, cel din Republica Moldova sau din Albania.
Una dintre cele mai mari companii, cel mai mare angajator privat şi principalul exportator al ţării este un producător de saltele de pat, Devolli Corporation. Celelalte exporturi majore sunt fierul vechi şi câteva metale industriale. Sectorul economic dominant este agricultura. Spre deosebire de Moldova, Kosovo are câteva autostrăzi care o leagă de vecini, ceea ce în mod normal ar reprezenta o atracţie pentru investitorii străini. Însă această ţară nu străluceşte la atragerea de investiţii străine. Fluxul investiţiilor străine directe a atins volumul maxim în 2007, anul de dinaintea declarării independenţei. În 2019, volumul era la un sfert, diferenţa de performanţă putând fi explicată prin probleme politice şi persistenţa incertitudinilor.
Până când conflictul cu Serbia sprijinită de Rusia nu este rezolvat, niciun investitor mare nu va veni cu bani în Kosovo. Într-un studiu al Camerei Americane de Comerţ, în 2019 fluxul ISD-urilor din Kosovo a fost echivalent cu 3,6% din PIB. Comparat cu regiunea, este un nivel sub medie, dar nu cel mai mic. Aşa se întâmplă când investiţiile intră într-o ţară aproape fără PIB. Pentru România, o ţară mult mai mare şi cu o economie mai dezvoltată, indicatorul este de 2,5% din PIB. Croaţia şi Bosnia ar fi la coada clasamentului, investiţiile echivalând cu 1,9% din PIB.
Serbia este campioana – 8,3% din PIB. Dar Serbia joacă după propriile reguli, nefiind stat membru al UE. În 2020, cele mai multe investiţii au venit din Germania, Elveţia (intermedierile financiare şi imobiliarele sunt printre principalele ţinte ale investiţiilor) şi Turcia. Nu este un secret că economia depinde de banii pe care îi trimit acasă kosovarii care muncesc în străinătate. UE participă cu proiecte de zeci de milioane de euro pentru dezvoltarea infrastructurii şi utilităţilor de bază. Nici SUA nu lipsesc din ecuaţie.
Anul trecut, o agenţie guvernamentală americană a încheiat cu Pristina un acord de 237 milioane dolari pentru dezvoltarea sectorului energetic. Iar acesta este unul din sectoarele unde lipsa de bani se simte cel mai mult. Producţia insuficientă de energie, dată de două termocentrale din era iugoslavă, paralizează periodic activitatea economică şi socială, iar în timpul crizei de energie din UE a fost cel mai rău. În Pristina, un oraş cu 200.000 de locuitori, autorităţile întrerupeau curentul timp de 120 de minute la fiecare 6 ore. Penuria de energie a căpătat dimensiuni politice, iar pentru populaţie întreruperile de curent sunt încă o dovadă a sclerozei economice în care trăieşte de la izbucnirea războiului cu Serbia, după cum scrie Bloomberg.
Pe acest fundal, cu o economie bolnavă, cu o populaţie nemulţumită şi cu apele geopolitice agitate de Serbia şi aliaţii ei Rusia şi Ungaria, guvernul kosovar şi-a intensificat retorica şi politicile naţionaliste, în timp ce Belgradul refuză cu încăpăţânare orice compromis care presupune un Kosovo independent, un rezultat fiind reizbucnirea violenţelor interetnice.
Un alt rezultat este creşterea dezamăgirii sau furiei populaţiei faţă de puterile occidentale şi, în unele zone cu etnici sârbi, a admiraţiei pentru Putin. Un Kosovo independent ar permite ţării să intre în organizaţiile euroatlantice, stingând astfel una din sursele de conflict din Balcani. Un Kosovo vulnerabil la conflicte etnice împiedică dezvoltarea economică, menţine instabilitatea şi dă putere regimurilor cu tendinţe naţionaliste şi autoritare, cum este cel de acum de la Belgrad.
