Alegătorii tind să observe cu întârziere semnificativă că presiunile de preţ s-au redus şi pedepsesc guvernul în funcţiune în timpul alegerilor pentru şocurile inflaţioniste neaşteptate. De aceea, guvernele greşesc când tratează sau promovează inflaţia ca pe o problemă rezolvată atunci când indicatorul statistic s-a retras la cotele dorite de banca centrală.
Gospodăriile nu percep evoluţia ratei inflaţiei, ci preţurile: realizează foarte bine cât plăteau pe coşul de cumpărături în urmă cu câţiva ani în comparaţie cu prezentul, mai ales dacă se raportează la salariu. Inflaţia înseamnă, până la urmă, creşteri de preţuri. Chiar dacă inflaţia ca indicator statistic a revenit la „normal“, alegătorii nu simt că problema a fost rezolvată deoarece gaura din portofel nu se micşorează. Acestea sunt concluziile a două studii analizate de Portfolio.hu, cel mai apreciat site de ştiri economice şi financiare din Ungaria.
Studiile au atras atenţia pentru că explică de ce guvernul premierului Viktor Orban a pierdut atât de categoric alegerile recente deşi inflaţia din Ungaria a trecut de la cel mai ridicat nivel din UE în urmă cu câţiva ani – de aproape 26% la începutul anului 2023 - la o cotă acum de invidiat, de 1,8% în martie. În prezent, România are cea mai ridicată inflaţie din UE, de 10% în martie. La Bucureşti este în plină desfăşurare o criză guvernamentală.
Că inflaţia continuă să trăiască în mentalul colectiv chiar şi după ce indicatorul statistic ajunge la ţinta băncii centrale, adică este readus sub control, a simţit-o şi Kamala Harris, candidata democrată la preşedinţia SUA (atunci democraţii conduceau administraţia) care a pierdut în faţa republicanului Donald Trump în 2024: în acel an deteriorarea politicii monetare a încetinit, creşterile preţurilor carburanţilor au încetinit, dar degeaba. Alegătorii nu au simţit că au început să trăiască mai bine.
Două studii recente arată că amintirea inflaţiei, erodarea venitului salarial real şi costurile mai ridicate cu achiziţiile de zi cu zi pot influenţa sentimentul electoral timp de luni sau chiar ani după rezolvarea în statistică a problemei inflaţiei. Efectul poate persista şi după ce majorările salariale încep să acopere pierderile provocate de şocul inflaţionist. Pentru a evalua efectele politice ale inflaţiei, trebuie căutate răspunsuri la două întrebări.
Una este cum se corelează inflaţia cu schimbările politice? Răspunsul este dat de un studiu din 2024 realizat de Jonathan Federle, Cathrin Mohr şi Moritz Schularick de la Institutul Kiel pentru Economia Mondială din Germania. Acesta examinează 365 de alegeri din 18 economii avansate începând din 1948. Autorii au căutat să vadă cum şocurile inflaţioniste bruşte afectează susţinerea pentru partidele populiste şi antisistem.
Ei au definit surpriza inflaţionistă ca diferenţa dintre inflaţia prognozată cu un an mai devreme şi nivelul real. Concluzia studiului este că susţinerea pentru astfel de formaţiuni politice creşte semnificativ după ce inflaţia atinge cote peste aşteptări. O surpriză inflaţionistă pozitivă de 10 puncte procentuale duce la creşterea cu 15 puncte procentuale a sprijinului pentru partide radicale la următoarele alegeri. Efectul este puternic mai ales dacă şocul inflaţionist este însoţit de scăderea salariului real.
Cealaltă întrebare este când simt alegătorii că criza inflaţionistă s-a terminat? Un studiu din 2026 pregătit pentru Parlamentul European foloseşte, pentru a da un răspuns, datele lunare ale BCE despre aşteptările consumatorilor privitoare la inflaţie pentru perioada 2020-2025. Concluzia este că percepţia şi realitatea se sincronizează luni mai târziu. Cele două studii dezvăluie acelaşi mecanism politic din unghiuri diferite. Alegătorul nu se uită la datele statistice despre inflaţie, ci este atent la cât plăteşte în magazin pentru cumpărăturile zilnice, la cât s-au scumpit serviciile şi întreţinerea, cât costă mâncarea, cât costă detergentul, îmbrăcămintea şi la cât îi mai rămâne din salariu. Încetinirea inflaţiei ca indicator statistic nu înseamnă decât că preţurile cresc mai lent, nu că au revenit la nivelurile de dinainte de criză. Gospodăriile nu percep indicatorul statistic, ci efectul asupra bugetului.
Studiul bazat pe datele de la BCE a găsit că percepţia asupra inflaţiei se schimbă după modificarea inflaţiei ca indicator statistic cu o întârziere de patru luni şi nu simetric. Schimbarea este mai rapidă după creşteri şi mai lentă după scăderi. Întârzierea nu înseamnă că impactul politic al inflaţiei se va disipa rapid.
Potrivit Institutului Kiel, cele mai puternice efecte apar când inflaţia duce la diminuarea salariului real, adică atunci când alegătorii simt că preţurile au crescut mai rapid decât veniturile. În cazul Ungariei, o vreme campioană europeană la inflaţie, nivelul mediu al indicatorului s-a situat la 17,6% în 2023, an în care inflaţia a coborât de la 25,7% în ianuarie la 5,5% în decembrie, la 3,7% în 2024 şi la 4,4% în 2025.
Însă populaţia a perceput inflaţia ca fiind de 15-20% în perioada de dezinflaţie statistică. Mai grav, poate, pentru politicienii aflaţi la guvernare a fost isteria provocată de scumpirea excesivă a alimentelor, care au o pondere mai mare în cheltuielile est-europenilor decât în economiile mai bogate din vestul Europei.
De asemenea, percepţia inflaţiei nu este aceeaşi în toate categoriile sociale, după cum nici nevoile zilnice nu sunt aceleaşi şi nici salariile. Unii oameni rămân „pierzători“, nu-şi mai revin niciodată din pierdere. Pentru ei, „amintirea“ inflaţiei ridicate nu este o distorsiune psihologică, ci o experienţă reală.
