Pentru Martin Sandbu, editorialist economic al Financial Times, acordul obţinut de premierul britanic David Cameron de la liderii europeni, pe care speră să-l vândă acasă ca victorie britanică, este diversionist şi neconform cu realitatea economică din Marea Britanie.
Cameron a obţinut, nu doar pentru ţara sa ci pentru oricare alt stat membru al UE, posibilitatea folosirii unei frâne de urgenţă asupra beneficiilor muncitorilor veniţi din spaţiul comunitar atunci când interesul public o impune. Pentru a înţelege când se aplică acest mecanism, lumină fac două paragrafe din acord:
„Dacă motive copleşitoare pentru interesul public o fac necesară, mişcarea liberă a muncitorilor poate fi restricţionată prin măsuri proporţionale cu scopul legitim urmărit. Încurajarea angajărilor, reducerea şomajului, protejarea muncitorilor vulnerabili şi evitarea riscului subminării serioase a sustenabilităţii sistemelor de protecţie socială sunt motive de interes public... Un stat membru care vrea să folosească acest mecanism va notifica Comisia Europeană şi Consiliul că o există o situaţie excepţională de o amploare astfel încât să afecteze aspectele esenţiale ale sistemului de protecţie socială, inclusiv scopul principal al sistemului de beneficii pentru muncă, sau care duce la dificultăţi serioase şi care pot persista pe piaţa muncii sau care pun presiuni excesive pe funcţionarea eficientă a serviciilor publice.“
Problema este că în Marea Britanie rata de angajare este la cel mai ridicat nivel din istorie, iar rata şomajului la cele mai scăzute cote din multe decenii. Cu alte cuvinte, cu greu se poate spune că există probleme pe piaţa muncii, scrie Sandbu.
Un articol al lui Christian Dustmann şi Tommaso Frattini publicat în urmă cu un an în Economic Journal face lumină asupra impactului pe care imigraţia îl are asupra domeniilor publice considerate „supraaglomerate“.
Analiza arată că în primul deceniu de după 2000 muncitorii est-europeni, despre care acordul sugerează că sunt o problemă care trebuie rezolvată, au contribuit, net, cu 5 miliarde de lire sterline la bugetul Marii Britanii, faţă de o cheltuială netă de 671 de miliarde de lire cu cetăţenii britanici.
În termeni per capita, fiecare britanic a costat guvernul în medie 15.000 de lire sterline în acel deceniu, în timp ce fiecare est-european a adus un câştig net la buget de 10.000 de lire. Este clar că nu muncitorii fac sistemul de beneficii pentru muncă nesustenabil.
Cât despre impactul imigraţiei asupra muncitorilor vulnerabili, un studiu al Băncii Angliei a găsit într-adevăr că imigraţia duce la scăderea salariilor angajaţilor necalificaţi. Însă acest studiu ia în considerare salariul mediu şi nu salariile cetăţenilor britanici. În orice caz, efectele sunt foarte mici.
Din punct de vedere economic, Marea Britanie nu trebuie să se protejeze de nimic. Aceasta înseamnă că acordul este un paravan pentru politici care nu au nimic cu presiunile economice, ci cu resentimentul politic faţă de imigraţie.
În efortul de a-l ajuta pe Cameron, liderii europeni au devenit cu voie complicii săi în acceptarea premisei că libertatea de mişcare a devenit un cost serios.
O altă ironie în renegocierile lui Cameron: în timp ce premierul a insistat să i se permită să limiteze alocaţiile pentru copiii lăsaţi în ţara de urigine de cei care lucrează în Marea Britanie (ceva ce alte state membre par că pot face fără să ceară permisiune), guvernul polonez promite ajutoare pentru copii mai generoase decât oferă Marea Britanie. Se poate pune întrebarea dacă „victoria” britanică înseamnă că Marea Britanie va trebui să majoreze beneficiile plătite copiilor care locuiesc, spre exemplu, în Danemarca, unde nivelurile sunt de două ori mai mari.
