Multă lume se aştepta ca vizita la Budapesta a secretarului de stat al SUA Marco Rubio să aducă din nou în discuţie dependenţa Ungariei de petrolul şi gazele importate din Rusia. Serbia, ţara vecină, este la limita unei crize de carburanţi din cauza sancţiunilor impuse de Washington companiilor energetice şi energiei ruseşti. Însă Rubio a semnalat sprijin profund politic şi energetic pentru premierul maghiar Viktor Orban şi Ungaria şi a minimalizat dependenţa ţării est-europene de energia rusă.
Orban are de înfruntat peste câteva săptămâni cele mai dificile alegeri generale de când conduce ţara. La Budapesta, cele două administraţii au semnat Acordul interguvernamental pentru energie nucleară civilă prin care se creează cadrul unei colaborări de aşteptat să dureze decenii. Înţelegerea poziţionează Ungaria ca posibil hub regional pentru reactoare modulare mici (SMR-uri), cu încurajarea adoptării tehnologiilor americane – reactoare, combustibil nuclear şi soluţii de depozitare a deşeurilor nucleare.
Ungaria are deja o industrie nucleară. Are o centrală veche, pe care o extinde cu tehnologie şi bani de la Rusia. Până când „colaborarea“ nucleară cu SUA se va concretiza, Ungaria rămâne dependentă de energie rusă. Dacă din partea Americii nu are probleme din această cauză, dificultăţi îi creează alţii. MOL, compania naţională maghiară de petrol şi gaze, a cerut guvernului să apeleze la rezerva strategică de petrol pentru a-i permite să asigure aprovizionarea regiunii în condiţiile în care ucrainenii nu au repus în funcţiune oleoductul Drujba prin care Ungaria primea petrol rusesc. Tranzitul pe acolo a fost oprit după un bombardament rusesc.
Partea maghiară spune că conducta în sine nu a fost avariată şi că Ucraina nu dă drumul petrolului rusesc să curgă spre Ungaria şi Slovacia din motive politice. Ungaria nu mai primeşte ţiţei din Rusia prin acest oleoduct din 27 ianuarie. Pentru a acoperi deficitul, MOL vrea să-şi aprovizioneze rafinăriile din Ungaria şi Slovacia cu petrol adus cu petrolierul în Croaţia, care are porturi la mare. Însă primele livrări ar ajunge în portul Omisalj abia în martie şi de acolo până la rafinării ar mai face 5-12 zile.
O altă problemă este că guvernul maghiar nu este în relaţii foarte bune cu cel croat, inclusiv din cauza unor chestiuni energetice, cum ar fi disputa legată de preluarea companiei naţionale de petrol şi gaze a Croaţiei INA de către MOL şi chiar aprovizionarea cu petrol a Ungariei prin conducta croată Adria. Budapesta vrea ca Adria să devină rută alternativă pentru petrolul rusesc.
Zagrebul a insistat că infrastructura sa de conducte este pregătită să transporte petrol, dar nu din Rusia, şi că nu va fi folosită pentru a perpetua dependenţa Ungariei de energia rusă. Premierul maghiar Orban susţine de mult timp că Ungaria este dependentă de Moscova pentru energie deoarece nu are ieşire la mare. Această teorie o împărtăşeşte din administraţia preşedintelui SUA Donald Trump. Trump este în relaţii bune cu Orban, iar Rubio a explicat că Ungaria este exceptată de la aplicarea sancţiunilor americane tocmai mulţumită acestei legături.
Până la invazia rusă din Ucraina, ţara obişnuia să importe din Rusia aproximativ 90% din petrolul consumat şi a beneficiat de preţuri reduse în contextul scutirilor temporare de la sancţiunile UE.
Cu toate acestea, singura rafinărie din Ungaria, cea a MOL, a anunţat că îşi poate acoperi majoritatea nevoilor de ţiţei fără a depinde de Rusia. Compania maghiară apreciază că prin conducta Adria ar putea primi aproximativ 80% din petrolul de care are nevoie dacă livrările ruseşti prin conducta Drujba ar fi întrerupte. Compania a recunoscut că această opţiune implică „riscuri tehnice şi costuri logistice mai mari“, dar a insistat că rămâne viabilă. Ungaria este dependentă de Rusia şi pentru aprovizionarea cu gaze naturale. La fel şi Serbia. De obicei, contractele pe care astfel de ţări le încheie cu Gazprom sunt pe termen lung. Belgradul a ales să extindă acordul actual în etape de doar câteva luni. Ultima extindere este de 6 luni, începând cu martie. Autorităţile sârbe au recunoscut că contractele pe termen lung cu Gazprom produc probleme, de la provocările create de sancţiunile occidentale, inclusiv ale UE, la dificultăţi cu tranzacţiile de plată. Gazele ruseşti ajung în Serbia şi Ungaria prin Balkan Stream, un gazoduct sudic. O alternativă la gazul rusesc este cel importat din Azerbaidjan, care s-a angajat să crească exporturile către Europa. Însă guvernul sârb consideră că importul de volume mari de gaze azere nu este o soluţie realistică pe termen scurt. Totuşi, zilele trecute Belgrad şi Baku au încheiat un acord care pune Azerbaidjanul într-o poziţie ce-i permite să ia locul Rusiei ca principal furnizor de gaze. Acordul prevede şi că azerii vor construi prima termocentrală pe gaze a Serbiei. Prioritatea, între timp, este construirea de interconectori cu Bulgaria şi Macedonia de Nord. Dar acestea sunt proiecte mari, costisitoare şi care necesită ani pentru finalizare. Serbia importă gaze azere prin Bulgaria şi prin Macedonia de Nord ar putea primi gaze naturale lichefiate descărcate în porturile greceşti. Serbia caută să-şi reducă dependenţa de gazele ruseşti, de 80%, prin diversificarea surselor. De aceea este interesată de cumpărarea de gaze prin intermediul mecanismului de achiziţii în comun al UE. În ceea ce priveşte gazele azere, acestea sunt problematice. Deşi Azerbaidjanul îşi creşte numărul de clienţi europeni, în Europa sunt temeri că această ţară nu-şi va putea îndeplini angajamentele din cauza cantităţilor prea mari. S-ar putea ca la nevoie să importe gaze ruseşti şi să le vândă europenilor. Azerbaidjan importă gaze şi din Iran.
