Deşi economiei europene îi merge mai bine ca oricând după criză, săptămâna trecută preşedintele Băncii Centrale Europene Mario Draghi a atras atenţia că zona euro încă mai are nevoie de banii ieftini ai instituţiei sale. Şi că trebuie răbdare ca revenirea să pătrundă la toate nivelurile. Şi că şi angajaţii îşi vor vedea salariile majorându-se. Este doar o chestiune de timp. Trebuie răbdare.
De câteva luni încoace, preşedintele BCE Mario Draghi nu pierde niciun prilej pentru a cere guvernelor europene să implementeze reformele necesare întăririi economiilor şi structurii zonei euro. Fondul Monetar Internaţional face la fel. Revenirea economică şi socială din criză a Europei nu este completă şi au rămas probleme nerezolvate. După cum a zis Mario Draghi, salariile care cresc prea lent în raport cu avansul economic sunt o problemă deoarece nu ajută la accelerarea inflaţiei şi îngreunează eforturile BCE de a normaliza politica monetară.
„Un motor principal al revenirii rămân condiţiile de finanţare foarte favorabile pentru firme şi gospodării, care depind masiv de măsurile noastre de politică monetară“, a explicat Draghi, făcând referire la condiţiile din zona euro. „În pofida progresului pe latura reală a economiei, din perspectiva politicii monetare misiunea noastră nu este completă deoarece nu am văzut încă o ajustare susţinută a cursului inflaţiei.“ Salariile sunt doar o problemă din multe altele. Revenirea nu a devenit încă însănătoşire completă, după cum scrie Handelsblatt. Şi în alte episoade mai lungi postcriză, inclusiv după Marea Depresiune din anii 1930, revenirea economică lipsită de rezolvarea problemelor structurale ale îndatorării excesive şi băncilor slabe s-a dovedit dificil de susţinut.
Crizei datoriilor din anii 1980 din America Latină a fost urmată de „un deceniu pierdut“. Mexic şi Brazilia au avut o revenire semnificativă şi promiţătoare în perioada 1984-1985, după care au urmat probleme serioase în sectorul bancar, probleme cu datoriile externe şi iniţiative interne neinspirate care au curmat recuperarea. Aceste ţări au scăpat de ce au moştenit din criză abia după şapte ani cu restabilirea sustenabilităţii fiscale, implementarea unor „haircut-uri“ de datorii şi a unor reforme structurale.
Apoi, Japonia, cândva a doua economie ca mărime din lume, a avut câteva starturi false după criza bancară din 1992 - în perioada 1995-96, în 2000 şi în 2010. Eşecul de a reduce datoriile toxice şi acumularea datoriilor guvernamentale au acţionat ca o frână.
Zona euro a ieşit din criza financiară din 2008 - 2009 cu un impuls economic. Totuşi, spre deosebire de Rezerva Federală americană, BCE a majorat dobânzile la începutul anului 2011, ceea ce a contribuit la alunecarea regiunii într-o criză mai adâncă.
Astfel, istoria îndemnă la prudenţă înainte de declararea victoriei. Multe probleme economice şi politice create sau exacerbate de criză rămân nerezolvate.
În primul rând, multe dintre economiile dezvoltate au datorii mari, atât în sectorul public cât şi privat, moştenire a exceselor de dinainte de criza financiară şi urmare a impactului crizei asupra economiei reale. Dobânzile mici au uşurat povara acestor datorii, dar acum dobânzile sunt în creştere. Iar datoriile sunt mai mari.
Polarizarea politică în SUA şi Marea Britanie este aproape de niveluri istorice. Rezultatul este că multe politici esenţiale pentru garantarea sustenabilităţii bugetare, dar sensibile, rămân dificil de implementat în multe state. În SUA, cea mai mare economie mondială şi piesă importantă a comerţului mondial, măsurile de stimulare economică promise de preşedintele Donald Trump încă nu au venit.
Pentru Marea Britanie, Brexitul este un pericol pentru economie. Brexitul este o sursă de risc şi pentru restul UE. Japonia încă n-a găsit rezolvare problemei muntelui de datorii care sufocă sectorul privat şi cel guvernamental. Inflaţia va face probabil parte din tratament deoarece este puţin probabil ca societatea în îmbătrânire să voteze pentru majorarea taxelor şi reducerea pensiilor pentru ca datoria să poată fi adusă pe o traiectorie sustenabilă.
În Europa, nivelul ridicat de credite neperformante continuă să acţioneze ca o frână pentru creşterea economică descurajând accesarea de noi credite, surse de creştere pentru gospodării şi firme. Aceste datorii toxice restrâng şi puterea financiară a guvernelor. La zece ani de la izbucnirea crizei, guvernul Italiei se vede încă în situaţia de a salva bănci.
Creditele neperformante din Europa sunt estimate la aproape 1.000 de miliarde de euro. Multe bănci se confruntă cu niveluri ridicate de datorii toxice în special în Cipru, Grecia, Portugalia, Irlanda, Italia şi ţările din Europa Centrală şi de Est. În zona euro, creditele neperformante au atins maximul de 8% din total în 2013, şi de atunci scad. La băncile principale din Grecia, nivelul creditelor toxice era la mijlocul anului trecut de 47%. În Cipru era de 45%, iar în Bulgaria, Ungaria, Irlanda, Italia şi Slovenia de circa 20%, potrivit unui studiu al KPMG.
Apoi, rămân riscurile politice create de populism, alimentat de frustrările create de criză. Brexitul este un rezultat clar al populismului. La fel şi revolta catalană. Urmează alegerile generale din Italia, care vor testa angajamentul celei de-a treia mari economii din zona euro faţă de euro în sine. Nu trebuie uitat că această ţară este împovărată de datorii şi are un sistem bancar cu probleme.
Însă până atunci unele răni provocate de criză continuă să se vindece. Spre exemplu, Grecia, ţara cel mai dur lovită de criza datoriilor, a reuşit să se împrumute, în iulie, de pe piaţa financiară internaţională după mulţi ani. Iar, după cum spune Draghi, revenirea pieţelor muncii din zona euro este „o poveste de succes remarcabilă“.
