Economia de sharing, în care oamenii îşi oferă spre folosinţă altora casa sau maşina contra cost, ia amploare, scrie Le Monde.
„Este o prostie să stai cu maşina parcată în faţa casei toată ziua”, spune Sylvie, mamă celibatară de 52 de ani, care locuieşte într-un oraş din sudul Franţei. De aceea, ea îşi închiriază maşina pe site-ul Drivy, care pune în legătură persoanele care au nevoie de o maşină cu cele care o oferă spre închiriere. În plus, Sylvie închiriază o cameră pe site-ul similar pentru locuinţe Airbnb.
Unele dintre companiile de sharing, deseori finanţate de fonduri de investiţii, au reuşit să atingă valori extraordinare. Cel mai recent exemplu este al companiei franceze BlaBlaCar prin care şoferii pun la dispoziţie locuri disponibile în maşină contra cost. Compania a strâns recent 100 milioane de dolari pentru a îşi continua dezvoltarea. „Există o tensiune inerentă de a aminti faptul că afacerile de miliarde precum Airbnb (liderul siteurilor de sharing de apartamente –n.red) şi Uber (aplicaţoa prin care se furnizează un serviciu de taxi de către şoferi neprofesionişti – n.red.) se bazează pe principiul împărţirii cu alţii”, recunoaşte Rachel Botsman, profesorul universitar care a popularizat expresia „economie colaborativă” în cartea din 2010 „What’s Mine Is Yours” (Ce e al meu e şi al tău) apărută la editura Collins.
Motorul principal al acestei economii este nu dorinţa de a împărţi cu alţii, ci nevoia de a strânge ceva bani. „Nu te deranjează ca cineva pe care nu îl cunoşti să îţi folosească baia?”, o întreabă o prietenă pe Martine, 62 de ani, care a înscris o cameră a apartamentului său pe site-ul Homestay. „Ba da, evident că da. Dar câştigi şi un ban în acest fel.”
Cât despre Sylvie, ea plăteşte întreţinerea maşinii cu ce câştigă prin Drivy, iar cheltuielile cu casa le plăteşte cu ajutorul banilor câştigaţi prin Airbnb.
În multe cazuri „nu împarţi ce e al tău pentru a te rupe de proprietate, ci pentru a o păstra”, explică Dioulde Chartier, de la agenţia de cercetare de marketing D’cap Research.
Paulin Dementhon, fondatorul Drivy, spune că nu este altceva decât un business şi că are oroare să i se spună că Drivy foloseşte un sistem artizanal. „N-am spus niciodată că este un sistem anticapitalist rupt de consum. Este mai eficient sistemul de la persoană privată la persoană privată”, explică el.
În momentul în care un client foloseşte maşina unei alte persoane fizice, este mult mai atent decât dacă ar închiria-o de la o firmă şi în acelaşi timp, dacă se întâmplă vreun incident minor, nici proprietarul maşinii nu are atâtea pretenţii şi abordează situaţia mai uman decât ar face-o o firmă.
Atunci când aceste companii cresc, problema este să reuşească să „rămână ca un sat”, după cum se exprimă Airbnb. Utilizatorii „pionieri” ai acestor sisteme de colaborare sunt cei mai zeloşi în a păstra spiritul „sătesc” şi laudă tot ce este tradiţional şi autentic la acest sistem, precum dulceaţa cu care au fost serviţi la micul dejun.
Odată cu amploarea pe care o iau aceste companii, site-urile atrag persoane care se profesionalizează, iar serviciile încep să semene din ce în ce mai mult cu cele oferite de hoteluri. Airbnb nu a luat avânt decât în momentul când a trimis fotografi profesionişti la oameni acasă pentru a le pune în valoare locuinţele.
Sylvie şi Martine nu îşi declară veniturile pe care le obţin de la Drivy, Airbnb şi Homestay.
„Dar faptul că serviciile sunt ilegale nu împiedică start-up-urile să avanseze”, spune Emmanuel Arnaud, de la site-ul de schimburi de case şi apartamente GuestToGuest. Altfel spus, site-urile de sharing nu se comportă ca şi cum ar fi în ilegalitate. Ele se poartă ca şi cum, vizionari fiind, au un avans asupra legilor care nu s-au neadaptat încă. La Airbnb o armată de avocaţi studiază legislaţia de la ţară la ţară şi se adaptează. „Cu cât un site este mai important, cu atât se protejează mai bine de concurenţă şi de reglementări”, rezumă situaţia Rachel Botsman.
