Donald Trump a anunţat în noaptea de 2 spre 3 aprilie 2025 ceea ce ne spusese încă din campania electorală: că va impune tarife vamale tuturor ţărilor cu care Statele Unite au deficite comerciale.
Lumea nu credea cu adevărat că Donald Trump chiar va trece la fapte, astfel încât anunţul din dimineaţa zilei de 3 aprilie i-a luat pe mulţi prin surprindere.
Însă Donald Trump a fost consecvent cu planurile sale şi a fost de asemenea, trebuie spus, corect cu cei care l-au votat. A promis aceste taxe vamale prin care crede el că va întoarce în Statele Unite locurile de muncă pierdute în ultimele decenii în favoarea mai ales a Asiei.
Intrăm astfel într o nouă epocă a istoriei economiei mondiale. Iată că globalizarea aşa cum o ştim, cu o tendinţă de aplatizare a tarifelor vamale între ţările lumii generalizată în ultimele decenii, nu este un dat.
Culmea, chiar Statele Unite şi partenerii săi euro-atlantici au fost cei care au împins enorm, după Al Doilea Război Mondial, către o lume a unor tarife vamale din ce în ce mai mici: este vorba de aşa numitele Runde GATT - General Agrements on Trade & Tarrifs, unde negocierile între ţările dezvoltate şi cele mai puţin dezvoltate ale lumii au fost intense de a lungul deceniilor, iar în cele din urmă s-a ajuns la Organizaţia Mondiale a Comerţului, unde au fost convinse si China şi Rusia să intre, deşi priveau cu ochi foarte rezervaţi această organizaţie. Istoric, tarile mai putin dezvoltate industrial au cautat sa isi protejeze si sa isi incurajeze propria productie prin tarife pe importurile de produse industriale, iar cele dezvoltate cereau mereu comert liber.
Şi iată cum astăzi, 3 aprilie 2025, după aproape 80 de ani de când lumea anglo-saxonă în special a luptat pentru tarife cât mai mici între ţările lumii, pentru o aşa numită lume „flat”, pentru satul global, iată că tocmai Statele Unite, care deţin 27% din PIB-ul lumii, au ajuns astăzi la concluzia că e necesar să se protejeze şi să-şi protejeze economia de mărfurile prea ieftine din alte ţări, în primul rând din Asia.
De fapt, chestiunea e simplă. Vrei să cumperi ieftin şi de oriunde sau decizi să-ţi sprijini producţia naţională şi accepţi să cumperi scump doar de la tine din ţară - şi eventual prost, bunuri de calitate mai scazuta - aşa cum se întâmpla înainte de '89 în România.
România a trecut atunci exact invers, de la o situaţie de ţară în care 95% din ceea ce se consuma era din producţia locală pentru că a încercat să-şi plătească datoriile externe - şi le-a şi plătit strângând la maxim consumul extern de produse - deci a trecut de la un maximum de consum local, care a presupus de fapt penurie, o calitate scazuta a produselor şi pana la urma suferinta oamenilor, la o deschidere extremă în doar 10 ani.
A trecut la o economie care a devenit în şapte-opt ani complet deschisă, iar din 2007 absolut fără niciun tarif cu ţări mult mai puternice din Europa de Vest.
Teoretic, cea mai mare parte a economiştilor lumii afirmă că ideal este să ai cât mai mici astfel de tarife intre tari, astfel încât oamenii să beneficieze de un produs la un cât mai bun preţ şi o calitate cat mai buna, însă aceasta s-ar putea să fie o lume ideală, aşa cum şi înainte de '89 era un sistem care îşi dorea să fie o lume ideală, dar care a ajuns in cele din urma o lume a lipsurilor, a frigului şi a foamei la noi, cel puţin în anii ’80.
De fapt, ce s a întâmplat in lume după 1990? Au fost două forţe: forţa democratică şi forţa internetului. Forţa democratică a nivelat societăţile astfel încât investitorii străini - iar până în 1990 investitor străin = investitori din Europa de Vest, Statele Unite sau Japonia - au putut să investească sute şi mii de miliarde de euro în spaţii inaccesibile până atunci şi anume în Europa Centrală şi de Est, in China şi alte ţări din Asia. Internetul a aplatizat şi el lumea.
China a avut o politică de a atragere a investitorilor străini, dar în mod foarte controlat, cu condiţia ca firmele străine să nu deţină decât 49% din organizaţiile nou-constituite. China de fapt, spun unii specialişti, a învăţat de la România să lucreze cu investitorii străini, adică să coopereze cu firmele din Europa de Vest după exemplul României din anii '70, când România a făcut parteneriate cu investitorii occidentali precum cei francezi sau canadieni, care au dus la apariţia Uzinei Dacia sau a centralei nucleare de la Cernavodă. Cooperare fără pierdere de control.
Până în anii 80, China a fost închisă ca ţară. Occidentalii au fost cei care au bătut la uşa Chinei şi au investit în aşa numitele zone libere iar astăzi China a ajuns la 17% din PIB-ul mondial, faţă de 1% în anii '80, când era cunoscută doar ca un producător de tenişi şi de creioane.
În această perioadă, America practic şi- a pierdut clasa de mijloc, adică muncitorul american care în anii '60- '70 lucra într-una din marele oţelării din Chicago sau într-o uzină de automobile şi era în stare să-şi întreţină o familie de patru persoane.
America este acum o ţară unde piaţa muncii are formă de clepsidră - mijlocul este foarte îngust, baza sunt locurile de muncă prost plătite din retail sau HoReCa, iar la vârf sunt IT-ştii, bancherii, medicii sau avocaţii. Exact această problemă a adresat-o Trump şi încearcă să o rezolve prin aceste tarife, să readucă locurile de muncă industriale în Statele Unite. Întrebarea este dacă mai poate face ceva, şi cu ce costuri, după ce au trecut deja două sau trei generaţii de când lumea s-a pus pe un cu totul alt făgaş.
Libertatea schimbului contra dezvoltării unei industrii locale nu este o contradicţie nouă, ci este o dezbatere care se desfăşoară încă de la apariţia primelor teorii economice. Economistul britanic David Ricardo, la 1820, a venit şi a pus această teză pe masă: teoria avantajului comparativ. El a spus aşa: „dacă avem două economii cum este cea a Marii Britanii şi a Portugaliei, este mai bine pentru producţia globală, pentru aşa numitul output global, ca Marea Britanie să se specializeze în producţia de postav unde se pricepe mai bine şi are mână de lucru calificată, iar Portugalia în producţia de vinuri, unde se pricepe mai bine şi are şi condiţiile geografice”. Dar aşa, Portugalia va rămâne veşnic un producător de vinuri, nu va învăţa niciodată fizică, chimie, matematică să aibă industrie..., spun criticii acestui model.
De-a lungul timpului, au existat teoreticieni care au contrazis această idee si au sustinut protectia tarifara, macar temporara, pentru constructia propriilor baze industriale. Unul dintre ei a fost un economist român contestat destul de puternic astăzi, inclusiv pentru derapajele de extrema dreapta din epoca interbelica, Mihail Manoilescu, ale carui teorii au fost preluate spre exemplu de economişti din Brazilia. Această ţară şi-a dezvoltat o bază industrială pornind de la ideile lui.
Cert este ca sunt două forţe contradictorii în economie: pe de o parte vrei produse mai bune si mai ieftine, pe de altă parte, dacă aceste produse mai ieftine şi mai bune vin cu preţul decimării a milioane sau zeci de milioane de locuri de muncă cum s-a întâmplat în Statele Unite în ultimele decenii, la un moment dat s-ar putea ca oamenii să gândească altfel.
America trebuie să strângă din dinţi astăzi. Nimeni nu îşi va aminti astăzi că a crescut puterea de cumpărare în deceniile trecute sau că tricoul care costa în anii '60 30 $ a ajuns în anii '80 la doar trei dolari.
Oamenii nu îşi amintesc lucrurile bune, îşi amintesc mai mult lucrurile rele.
Se va vedea pe termen lung sau termen mediu ce consecinţe vor avea aceste tarife.
Dar America trebuie spus că trăieşte astăzi masiv din industria serviciilor şi fluxuri de sute de miliarde de dolari vin spre Statele Unite din toate ţările lumii din servicii internet, din platforme precum Google, Facebook, Netflix, din publicitate, din finanţe sau pur şi simplu din vânzarea filmelor. De altfel, aceste mari companii precum Facebook sau Google sunt acuzate ca nici macar nu declara veniturile si profiturile realizate in mod real in tarile europene, inclusiv Romania.
Vom fi de acord în Europa să dăm dublu pe preţul unui bilet la Cinema cu filme americane dacă Uniunea Europeană va decide că filmele americane trebuie suprataxate?
Intrăm într-o perioadă plină de incertitudini, dar ceea ce trebuie spus este că, dinspre fiecare parte dacă stai să te uiţi, s-ar putea sa fie ca în povestea rabinului: fiecare să fie convins că are dreptate.
Ce rămâne totusi? Rămâne ideea că, dincolo de pieţe, de bunuri si servicii, de consum, există un sentiment de apartenenţă la o naţiune. Iar dacă cineva vrea să-i facă bine ţării sale, poată să greşească, dar faptul că o face în numele acestei idei, tot este un câştig pentru a merge mai departe. Se vor/vom găsi soluţii pentru a merge mai departe.
