• Leu / EUR4.7216
  • Leu / GBP5.2121
  • Leu / USD4.2706
Business Internaţional

Teoreticienii economiei au reînceput să discute despre temuta stagnare seculară: persistenţa dobânzilor negative îi pune pe gânduri iar managerii de fonduri încep să creadă că economia lumii este bolnavă cronic

Teoreticienii economiei au reînceput să discute despre temuta stagnare seculară: persistenţa dobânzilor negative îi pune pe gânduri iar managerii de fonduri încep să creadă că economia lumii este bolnavă cronic

Una din cauzele „stagnării seculare“ este îmbătrânirea populaţiei. Pentru prima dată în istorie, Pământul are mai mulţi oameni cu vârste de peste 65 de ani decât mai mici de cinci ani. Peste două decenii, raportul va fi de 2/1, potrivit unei analize a Deutsche Bank.

Autor: Bogdan Cojocaru

3 apr 2019 1165

Încetinirea bruscă a creşterii economice din ultimele trimestre şi valul de înrăutăţiri ale prognozelor care derutează pe oricine caută să-şi facă o imagine clară a direcţiei economiei i-au pus pe gânduri pe teoreticieni: nu asistăm la un simplu episod de revenire mai lentă din criză. Problemele sunt mai grave.

Cu obligaţiuni de peste 10.000 de miliarde de dolari purtând yielduri negative, cresc temerile că economiile mari sau chiar economia mondială se confruntă cu ceea ce se cheamă stagnare seculară. Dobânzile negative ale obligaţiunilor cu scadenţe îndelungate înseamnă că investitorii sunt dispuşi să plătească statele, şi nu invers, pentru a-şi pune banii la adăpostul datoriilor economiilor sigure. Strategii de la Bank of America Merrill Lynch au remarcat că în martie managerii de fonduri au alocat acţiunilor cea mai mică pondere în deţinerile lor de active din 2016 încoace, semn că încep să îmbrăţişeze teoria stagnării seculare, cel puţin pentru SUA, cea mai mare economie a lumii, scrie MarketWatch. Stagnarea seculară este un termen popularizat din 2013 de economistul şi fostul secretar al Trezoreriei SUA Larry Summers. Acesta se referă la o economie caracterizată de creştere lentă, inflaţie slabă, un exces de economii în raport cu nevoile de investiţii şi de lipsa cererii din partea consumatorilor. Adică o economie bolnavă.

În SUA, „59% dintre investitorii chestionaţi de Bank of America sunt pesimişti atât asupra creşterii cât şi perspectivei de inflaţie pentru următoarele

12 luni, cel mai mare procent din octombrie 2016, ceea ce cimentează revenirea ideii generale că suntem pândiţi de o stagnare seculară“, scrie un analist al băncii americane.

John Plender, ziarist financiar la Financial Times, crede că investitorii şi factorii de decizie sunt pe bună dreptate îngrijoraţi de faptul că economia globală încetineşte mult mai rapid decât credeau mulţi la sfârşitul anului trecut. Victorioase în cursa dintre obligaţiunile guvernamentale pe zece ani germane şi japoneze de a pătrunde mai adânc în teritoriul negativ sunt activele nipone. Însă cele germane nu sunt departe de nivelul negativ atins în iulie 2016, când stagnarea seculară era un subiect fierbinte de discuţii. Această situaţie tinde să susţină ipoteza „japonizării“ zonei euro. Experienţa Japoniei a fost unică în ceea ce priveşte amploarea dezastrului provocat de implozia bulei duble de pe bursa de acţiuni şi de pe piaţa imobiliară din 1990. Însă se pot face paralele, mai ales în legătură cu demografia, care îi pot pune pe gânduri pe economişti. Se poate spune, de asemenea, că aceste paralele sunt valabile la nivel mai larg în lumea dezvoltată. În urma crizei financiare, creşterea creditării era slabă deoarece gospodăriile supraîndatorate şi companiile căutau cu disperare să scape de datorii cu toate că dobânzile scădeau. Este tocmai genul de recesiune a activelor şi pasivelor identificată de Nomura Research Institute ca fiind o caracteristică a economiei postbulă din Japonia. Urmând exemplul japonez, atât americanii, cât şi europenii s-au îmbarcat la stimulente fiscale masive  şi la politici monetare ultralaxe.

Când datoria din sectorul public s-a umflat, factorii de decizie s-au retras în ortodoxia bugetară, aşa cum a făcut Japonia în repetate rânduri începând cu 1990. Punctul culminant a fost atins în 2016, când guvernele şi băncile centrale păreau neputincioase în faţa stagnării. Apoi a venit Donald Trump, preşedintele SUA, care a dezlănţuit un nou val de stimulente fiscale. Acesta, alături de impulsul reflaţionist al politicilor „Abenomics“ din Japonia şi de stimulentele Chinei au adus suflu nou economiei mondiale.

Summers n-a încetat niciodată să-şi susţină ideea cu venirea stagnării seculare. Luna trecută economistul explica în The Washington Post că noţiunea datează din anii 1930, de când Alvin Hansen a scris că este posibilă situaţia în care cererea pentru investiţii din sectorul privat nu poate contrabalansa economiile din sectorul privat şi în care dobânzile nu pot să scadă suficient de jos pentru a le aduce pe cele două în echilibru. Consecinţa este, spunea Hansen, că s-ar putea să apară o nevoie permanentă de deficite guvernamentale mari pentru ca economia să evite perioade prelungite de slăbiciune şi deflaţie.

Când Summers şi-a prezentat ideea, alţi economişti l-au criticat ca fiind prea pesimist. Însă golurile de creştere economică apărute în mod repetat în ultimii ani sugerează că economistul ştie el ceva, scrie David Leonhardt, editorialist la The New York Times. Acum, Olivier Blanchard, fost economist-şef al FMI, spune că înclină mai mult decât la început spre teoria stagnării seculare. „Este mai probabilă decât improbabilă.“

Leonhardt scrie de două cauze principale ale stagnării seculare. Prima este un surplus de economii.

În America, spre exemplu, oamenii pun din ce în ce mai mult accentul pe a pune bani deoparte decât pe a cheltui în parte deoarece bogaţii iau acasă mai mult ca niciodată din veniturile economiei, iar bogaţii nu cheltuie la fel de mult, ca pondere în venitul lor, ca săracii sau clasa de mijloc. Apoi, un rol important îl joacă şi îmbătrânirea populaţiei, deoarece oamenii pun bani deoparte pentru pensie. Pentru prima dată în istorie, Pământul are mai mulţi oameni cu vârste de peste 65 de ani decât mai mici de cinci ani. Peste două decenii, raportul va fi de 2/1, potrivit unei analize a Deutsche Bank. Un studiu publicat în 2016 a examinat performanţele economice ale statelor americane şi a găsit că o creştere cu 10% a proporţiei populaţiei de peste 60 de ani reduce rata de creştere a PIB per capita cu o jumătate de punct procentual, două treimi din declin datorându-se slăbirii creşterii productivităţii.

Institutul pentru Finanţe Internaţionale avertizează, pe baza datelor de la ONU, că în China, a doua economie ca mărime din lume, ponderea în total a populaţiei active scade începând din 2010, iar până în 2030 scăderea va ajunge mai mare decât în statele dezvoltate. Bătrânii, acum reprezentând 10% din populaţie, vor depăşi 20% în 2035.

A doua cauză majoră este reticenţa de a investi. Deşi există bani puşi deoparte care pot fi investiţi, companiile stau şi aşteaptă. Unele au crescut atât de mari încât au căpătat puteri de monopol şi nu mai sunt nevoite să investească în proiecte noi pentru a face profituri. În afară de lipsa de concurenţă, deficitul de investiţii este creat şi de ceea ce Summers numeşte „demasificarea economiei“. Dezvoltătorii nu mai construiesc la fel de multe mall-uri şi magazine ca înainte deoarece produsele pleacă acum direct din depozite spre casele oamenilor. Birourile nu mai au nevoie de spaţiu de stocare. Telefoanele mobile au înlocuit nu doar computerele de birou ci şi aparatele foto, aparatele audio, cărţile, registrele, arhivele şi altele. Mulţi tineri se mulţumesc să trăiască în apartamente mici şi fără maşină.

 
 
Principalele valute BNR - joi, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7216
Diferență: -0,1438
Ieri: 4.7260
Azi: 4.2706
Diferență: 0,3077
Ieri: 4.2652
Azi: 5.2121
Diferență: 0,9921
Ieri: 5.1738
Azi: 4.3268
Diferență: -0,5196
Ieri: 4.3396