Regimul preşedintelui Viktor Ianukovici a căzut, foştii aliaţi îi întorc acestuia rând pe rând spatele, chiar propriul partid îl acuză de „trădare“ şi îl declară „responsabil de evenimentele tragice“ în care au murit aproape 90 de oameni.
Încet, se conturează noul sens al puterii, cu fostul premier Iulia Timoşenco, întemniţată de Ianukovici, dar susţinută de Occident, anunţând că va candida la alegerile prezidenţiale anticipate. Dar greul pentru Ucraina abia începe, deoarece ţara este mult prea importantă pentru Rusia, pentru UE şi pentru propriii oligarhi. După ce şi-a câştigat cu sânge libertatea politică, Ucraina va trebui să ducă de acum un război pentru independenţa economică.
Rusiei i-ar conveni mai mult o Ucraină nedivizată, dar instabilă politic
Pentru Rusia, un regim corupt, opac, instabil politic şi incapabil să implementeze reformele structurale necesare pentru modernizarea economiei este de obicei cea mai bună garanţie că o ţară cel puţin rămâne în afara orbitei UE şi a structurilor nord-atlantice, iar acesta este cazul Ucrainei.
Ucraina a fost crucială în 1922 pentru formarea Uniunii Sovietice, în condiţiile în care mecanismele de alipire a tuturor celorlalte republici au avut ca model aranjamentele dintre Rusia şi Ucraina, iar teritoriul ucrainean a rămas la fel de vital pentru oricine de la Kremlin care vrea refacerea fostului spaţiu sovietic, apreciază Serghei Plokii, directorul Institutului de Cercetare Ucrainean al Universităţii Harvard, într-un interviu acordat National Geographic.
Putin vrea clar refacerea acestui spaţiu, cel puţin la nivel economic, dovadă fiind Uniunea Vamală ale cărei baze le-a pus. În prezent în această uniune mai sunt Belarus şi Kazahstan. Dar această uniune ar fi doar materializarea unei stări de fapt. Rusia este deja cel mai mare partener comercial al Ucrainei, atât la exporturi, cât şi la importuri, iar aceasta din urmă este dependentă de energia rusească.
De aceea se poate spune că spaţiul ucrainean este mai important pentru Rusia din punct de vedere strategic. Moscova vrea controlul reţelei de conducte de gaze a Ucrainei, important nod de tranzit pentru gazele naturale ruseşti. Cu toate că Rusia a construit gazoductul Nord Stream pentru exportul de combustibil către Europa de Nord, prin reţeaua ucraineană trece cea mai mare parte din gazele vândute Europei.
Mai mult decât toate, Ucraina este un uriaş teritoriu-tampon între structurile NATO şi Occident şi Rusia. În plus, Ucraina permite staţionarea la Sevastopol a flotei ruse din Marea Neagră până în 2042.
În aceste condiţii, Rusia va juca atent cartea divizării ţării, în sensul menţinerii nesiguranţei, deoarece interesul Moscovei este să domine întreaga ţară, un teritorul cât mai larg.
UE şi mai ales companiile europene ar fi mai interesate de un mediu economic şi politic stabil
Din punct de vedere economic, UE nu poate privi Ucraina ca pe un partener egal. Industria învechită ucraineană nu se poate compara cu concurenţii puternici din Vest.
De asemenea, liberalizarea comerţului, urmare a apropierii celor doi eventuali parteneri, ar expune ţările europene la exporturile agricole ieftine ale Ucrainei, ceea ce cu siguranţă nu este de dorit, spre exemplu pentru agricultorii francezi şi aşa iritaţi că nu sunt ajutaţi suficient de guvern şi de instituţiile europene. Migraţia românilor, bulgarilor şi polonezilor în vest în căutarea unui loc de muncă şi a unui trai mai bun creează deja probleme la nivel politic în ţările gazdă.
Valuri de imigranţi ucraineni ar acutiza problema. Ucraina este în prezent o ţară mai săracă decât cele mai sărace ţări din UE, România şi Bulgaria. Însă un mediu economic şi politic stabil în Ucraina ar fi atractiv pentru companiile europene, care ar găsi aici forţă de muncă ieftină şi calificată şi o piaţă emergentă în creştere. Ucraina importă deja din Europa mai mult decât exportă aici.
Polonia, aliatul cultural al Ucrainei
Ministrul de externe polonez Radek Sikorski este unul dintre cei trei oficiali din UE însărcinaţi cu medierea conflictului din Ucraina. De ce Polonia?
Istoria Ucrainei este strâns legată de cea a Poloniei, ţară sub a cărei ocupaţie Ucraina a fost în mai multe rânduri de-a lungul istoriei. În timp ce estul Ucrainei este cultural, şi nu numai, ataşat de Rusia, influenţa culturală a Poloniei se simte în regiunile ucrainene vestice.
De asemenea, nu trebuie subestimat efortul Poloniei de consolidare a Parteneriatului Estic, care include şi Ucraina, şi pe care l-a iniţiat în 2008.
Pentru Polonia, ţară a cărei economie se bazează pe exporturi şi al cărei obiectiv este să devină exportator net de energie în următorii ani, apropierea Ucrainei de UE printr-un acord de liber comerţ ar fi fost evident un lucru benefic. Sikorski şi experţii săi cunosc regiunea extrem de bine după ce în ultimii ani au cooperat cu liderii din Belarus, Georgia, Moldova şi Ucraina, potrivit organizaţiei Carnegie Europe. Polonia nu are niciun interes ca Ucraina să deraieze către un război civil.
„Polonia nu va rămâne indiferentă la evenimentele din Ucraina pentru că ştim că evoluţia situaţiei de acolo va decide istoria şi viitorul întregii regiuni, precum şi istoria şi securitatea Poloniei”, a afirmat premierul Donald Tusk, citat de The New York Times.
Dualitatea economică a Ucrainei: estul rusofil este industrializat, iar vestul prooccidental este preponderent agricol
Regiunea de est a Ucrainei este centrul industrial al ţării şi are strânse legături economice cu Rusia, în timp ce activitatea predominantă din vestul ţării este agricultura. Multe dintre fabricile şi companiile din est sunt dependente de piaţa rusească de desfacere, iar cei care au afaceri aici privesc cu răceală ideea intergrării în UE şi consideră că menţinerea relaţiilor bune cu Rusia este vitală. Fierul, oţelul şi cărbunele, pe care Ucraina le exportă în cantităţi mari, sunt produse în est, în regiuni precum Doneţk şi Lugansk. Cererea europeană pentru aceste produse a crescut, dar producţia depinde în continuare de comenzile din Rusia.
Uzina de tractoare din oraşul Harkov, aflat în nord-estul Ucrainei la 40 de kilometri de graniţa cu Rusia, produce 60% din tractoarele vândute în Rusia, potrivit Financial Times. Proprietarul uzinei, Oleg Deripaska, este unul dintre cei mai cunoscuţi miliardari ruşi şi are legături cu familia Elţin.
Referitor la drumul pe care Ucraina ar trebui să îl urmeze, spre vest sau spre est, Viaceslav Gubin, directorul uzinei de tractoate, afirmă însă că „a compara piaţa UE cu cea a Rusiei este ca şi cum ai compara un elefant cu o albină, iar din punct de vedere economic Rusia este departe de democraţiile dezvoltate din vest”. „Dacă aş fi fost preşedinte, aş fi semnat acordul cu UE”, concluzionează Gubin.
Pe de altă parte, Viktor Popov, preşedinte al fabricii de echipamente FED din Harkov, apreciază că acordul cu UE ar putea pune pe butuci economia Ucrainei. „Lucrurile ar putea merge excelent în Europa în zece ani, dar în acest răstimp tot ce am construit aici ar putea fi distrus”, consideră acesta.
Câtă putere îi oferea Constituţia preşedintelui Viktor Ianukovici: îşi putea alege guvernul
Pe 8 decembrie 2004 parlamentul Ucrainei modifica Constituţia, cu o majoritate de 90%, pentru a rezolva criza alegerilor preşedinţiale din acel an, în care prima rundă, câştigată de Viktor Ianukovici, a fost anulată după acuzaţii de fraudă şi intimidare. După a doua rundă preşedinte a devenit Viktor Iuşcenko. Amendamentele au slăbit prerogativele preşedintelui. Acesta a pierdut puterea de a-l nominaliza pe premier, sarcină preluată exclusiv de parlament şi de a-i demite pe membrii cabinetului. Modificările prevăd, de asemenea, că dacă în parlament nu se poate forma o coaliţie care să-l numească pe premier, preşedintele trebuie să ceară noi alegeri parlamentare. Preşedintele îl poate numi doar pe ministrul apărării şi pe cel de externe, dar a primit dreptul de a dizolva parlamentul. În octombrie 2010, în timpul mandatului lui Ianukovici, Curtea Constituţională a anulat amendamentele. Mai mulţi judecători ai instanţei au demisionat înaintea luării deciziei acuzând presiuni din partea guvernului.
Filmul evenimentelor care au dus la căderea regimului preşedintelui Viktor Ianukovici, cu preţul a 88 de morţi
Marţi, 18 februarie:
Un marş la care participă peste 20.000 de manifestanţi proeuropeni degenerează în confruntări cu forţele de ordine în apropierea Parlamentului, unde urma să fie dezbătută o reformă constituţională vizând limitarea puterilor preşedintelui.
Forţe guvernamentale antirevoltă, precedate de vehicule blindate echipate cu tunuri de apă, lansează un asalt cu scopul de a evacua, seara, mii de contestatari adunaţi în Piaţa Independenţei (Maidan), ocupată de trei luni.
La Liov (în vest), aproximativ 5.000 de manifestanţi ocupă clădiri oficiale şi depozite de armament.
Miercuri, 19 februarie:
După o noapte de violenţe, manifestanţi şi poliţişti se înfruntă din nou la Maidan.
O serie de ţări europene reclamă sancţiuni împotriva celor care se fac vinovaţi de reprimarea violentă, Parisul şi Berlinul condamnă „actele incalificabile şi inadmisibile“.
ONU îndeamnă la efectuarea unei „anchete urgente şi independente“, NATO ameninţă că va revizui cooperarea cu Kievul.
În urma unei reuniuni cu opoziţia, preşedintele Viktor Ianukovici anunţă, seara, un „armistiţiu“. Bilanţul confruntărilor, începând de marţi, se ridică la 26 de morţi, inclusiv zece poliţişti.
Joi, 20 februarie:
Sute de manifestanţi radicali atacă dimineaţă un cordon de poliţişti, la Maidan, recâştigând controlul asupra pieţei. Forţele de ordine ripostează deschizând focul cu muniţie de război.
Primarul Kievului şi 12 deputaţi părăsesc partidul la putere în semn de protest faţă de „baia de sânge“, violenţele soldându-se cu cel puţin 60 de morţi, potrivit opoziţiei.
La Bruxelles, miniştrii de externe din UE au ajuns, seara, într-o reuniune de criză, la un acord asupra unor sancţiuni ţintite, prin care să nu se acorde vize „celor care sunt pătaţi de sânge“, în Ucraina, şi să le fie blocate averile. Washingtonul ameninţă, Ottawa extinde sancţiunile.
Miniştrii de externe din Franţa, Polonia şi Germania se întâlnesc în mai multe rânduri cu Ianukovici şi lideri ai opoziţiei. Negocierile se prelungesc în noaptea de joi spre vineri, în prezenţa reprezentantului Kremlinului.
Vineri, 21 februarie:
Cu puţin înainte de ora locală 16:00 (şi ora României), preşedintele Ianukovici şi oficialii opoziţiei semnează, în prezenţa mediatorilor europeni, un acord privind o ieşire din criză, care oferă concesii majore opoziţiei, inclusiv alegeri prezidenţiale anticipate în decembrie, formarea unui guvern de coaliţie în zece zile şi o reformă constituţională până la alegeri.
Deputaţii dezbat o reformă constituţională care reduce puterile preşedintelui.
Adjunctul şefului Statului Major al armatei demisionează în semn de protest faţă de tentativa de implicare a armatei în conflict.
Sâmbătă, 22 februarie:
Parlamentul adoptă o rezoluţie privind „eliberarea imediată“ a opozantei Iulia Timoşenko. După ce este eliberată, ea pleacă spre Maidan, la Kiev. „Dictatura s-a prăbuşit“, proclamă fostul premier pe site-ul formaţiunii sale.
Preşedintele Viktor Ianukovici dă asigurări că nu demisionează şi denunţă o „lovitură de stat“. El este suţinut imediat de Rusia. Preşedintele Parlamentului anunţă, câteva ore mai târziu, că Ianukovici a încercat să părăsească ţara, cu destinaţia Moscova, dar că a fost împiedicat.
Deputaţii stabilesc pentru 25 mai data alegerilor prezidenţiale anticipate, destituindu-l, de facto, pe Victor Ianukovici, din funcţie. „Preşedintele Ianukovici nu-şi mai îndeplineşte funcţiile“, se precizează în rezoluţia respectivă.
Iulia Timoşenko a anunţat seara că va candida la alegerile prezidenţiale.
Duminică, 23 februarie:
O serie de oficiali politici ucraineni de rang înalt de la Liov şi Harkov şi-au prezentat demisia din funcţii, un primar a anunţat că părăseşte Partidul Regiunilor al lui Ianukovici, iar o filială a formaţiunii a anunţat că s-a dizolvat, relatează Itar-Tass în pagina electronică.
Preşedintele Parlamentului ucrainean, Turcinov, a fost numit duminică în funcţia de preşedinte interimar.
Presa rusă anunţă că oficiali de rang înalt din cadrul Serviciului ucrainean de Securitate (SBU), atât de la cartierul general, cât şi de la nivelul filialelor regionale, au dezertat fără să-şi delege atribuţiile.
Partidul fostului preşedinte Ianukovici îl critică dur pe acesta, declarându-l „responsabil de evenimentele tragice“ şi catalogându-l drept „trădător“.
Sberbank, cea mai mare bancă din Rusia, a oprit creditarea către persoane fizice în Ucraina.
De la moguli media la aliaţi ai Rusiei, oligarhii din spatele evenimentelor din Ucraina şi interesele lor
Serghei Kurcenko, mogulul media de 28 de ani supranumit şi „regele ucrainean al gazelor”, controlează o mare parte din presa scrisă a ţării precum şi pe cea a pieţei gazelor. El ar proteja afacerile şi averea lui Ianukocivi şi ale familiei sale.
Victor Pinciuk, avid colecţionar de opere de artă, a fost un susţinător puternic al încercărilor Ucrainei de a se apropia de Uniunea Europeană, însă afacerile lui îl leagă puternic de Rusia. Pe lângă posturile de televiziune pe care le deţine, Pinciuk este şi proprietarul companiei metalurgice Interpipe.
Henadiy Boholyubov şi Ihor Kolomoyskyy deţin Privat Group, care include cele mai mari bănci din Ucraina precum şi companii din sectorul energetic şi din mass-media. Ei sunt printre cei care se află în spatele protestelor anti-guvernamentale din Ucraina, după ce au întors „armele” împotriva guvernului actual, scrie CNBC care citează mai mulţi experţi.
Vadim Novinsky, considerat o legătură importantă între Ianukovici şi Rusia, este un susţinător declarat al acordurilor cu Rusia. Novinsky a cumpărat recent şantiere navale ucrainene în faliment sau inactive care ar putea fi de folos Rusiei.
Petro Poroşenko, care a fost ministru de externe şi ministru al dezvoltării economice şi comerţului sub guvernarea Ianukovici, este acum una dintre cele mai populare figuri din opoziţie, după Vitali Kliciko. Acesta ar putea juca un rol important în viitorul Ucrainei, mai ales dacă tranziţia către o nouă conducere va fi una paşnică.
Rinat Akhmetov are o avere estimată la peste 15 miliarde dolari şi a fost cândva foarte apropiat de Ianukovici. Akhmetov ar fi avut relaţii strânse şi cu fostul preşedinte Viktor Iuscenko şi ar fi finanţat campaniile electorale ale celor doi.
Dimitro Firtaş, a cărui avere este estimată la aproximativ trei miliarde dolari, a făcut bani în special din comerţul cu gaze şi din afaceri în industria chimică. Firtaş a avut relaţii strânse cu un grup de parlamentari care l-au susţinut pe Ianukovici, însă acum ar fi finanţatorul partidului lui Kliciko.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 24.02.2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
