Soluţia găsită pentru contracararea crizei financiare este considerată de majoritatea drept cea corectă, dar, având în vedere efectele secundare ale acesteia, au meritat oare eforturile de salvare?, se întreabă Merryn Somerset Webb, editor-şef al Money Week, într-un editorial publicat în Financial Times.
Pentru mulţi a devenit clar că viitorul le-a fost reevaluat.
În momentul în care băncile centrale au sărit să salveze industria financiară mondială, în 2008, nu s-a discutat foarte mult dacă aceasta era calea corectă. Însă pentru majoritatea oamenilor, nevoia urgentă de a evita un colaps a lăsat în urmă orice alte îngrijorări.
Astăzi, majoritatea sunt de acord că reacţia faţă de criză a fost cea corectă. Şi totuşi, la 12 ani de la începutul crizei financiare, este necesar să se analizeze acest aspect, mai ales având în vedere valul de experţi care insistă acum o nouă criză este iminentă, consideră Merryn Somerset Webb.
Alternativa evidentă la bailouturi şi tipărirea de bani ar fi fost acceptarea unei recesiuni foarte profunde, dar probabil rapide. Aceasta ar fi adus o cădere pronunţată a preţurilor activelor, dar şi o creştere economică cu forţe noi.
Ar fi putut exista multe alte instrumente la care băncile centrale ar fi putut recurge în locul marelui experiment monetar, dar nu vom şti niciodată care ar fi putut fi cel mai bun.
Putem însă analiza efectele secundare ale eforturilor de salvare şi să ne întrebăm dacă acestea au meritat. Să ne gândim la ce au realizat QE şi dobânzile superscăzute. Ideea era că acestea vor ajuta la evitarea falimentelor corporate şi personale, dar că şi vor împinge în sus preţurile activelor astfel încât efectul avuţiei nou create să stimuleze consumul şi prin urmare redresarea.
Ambele părţi au mers destul de bine. Dar în niciunul dintre cazuri acesta nu este un lucru bun, scrie Merryn Somerset Webb. Efectul net a fost redistribuţia avuţiei la scară masivă. Cei bogaţi şi cei cu posibilitatea de a se împrumuta şi a-şi asuma riscuri au devenit şi mai bogaţi.
La celălalt capăt, sunt cei care au stat 10 ani pedepsiţi pentru frugalitate. Treptat, a devenit clar pentru cei din urmă că viitorul lor a fost repreţuit, şi nu în favoarea lor. Adăugând austeritatea şi salariile stagnante, problema devine clară.
Ideea esenţială este că determinarea de a evita problemele acute a avut drept consecinţă un deceniu de durere la foc mic pentru mari părţi din populaţie, durere dublată de nemulţumirea puternică faţă de faptul că nu toată lumea se află în aceeaşi barcă.
Acest lucru contează pe plan politic. Odată cu trecerea anilor, electoratele din ce în ce mai nemulţumite sunt hotărâte să-şi recupereze banii de la cei îmbogăţiţi pe nedrept. De aceea conversaţiile politice din prezent se concentrează nu, după cum ar trebui cu siguranţă, pe crearea de avuţie şi pe redistribuţia pe termen lung a avuţiei: noi taxe pe proprietăţi, creşteri ale taxelor pe câştigurile de capital, mai multe taxe corporate, muncitori în boarduri; naţionalizarea industriilor din UK, şamd.
Astfel, iată întrebarea pentru cei care sunt siguri că soluţiile găsite în 2008 au fost cele corecte, şi prin urmare cele care ar trebui folosite şi data viitoare. Consecinţele acelor soluţii, una dintre care a fost îmbogăţirea şi mai mult a celor bogaţi în speranţa că aceştia vor cheltui mai mult, par că ar putea ajunge să afecteze capitalismul, cel mai important sistem de distrugere a sărăciei. Astfel, a meritat oare să se evite încă câţiva ani de probleme după 2008?, se întreabă Merryn Somerset Webb.