Ziaristul american David Landry, care a hotărât să părăsească Ungaria după 19 ani pentru că nu mai consideră ţara suficient de liberă pentru familia pe care şi-a întemeiat-o aici, publică un articol de adio furios în Budapest Business Journal. Aici el relatează pe larg despre cum a ajuns la concluzia că Ungaria ar putea deveni o Coree de Nord a Europei şi să considere foarte serios si relevant pentru actualele condiţii din Ungaria un titlu pe care vroia să-l dea pe jumătate în glumă unui editorial scris la începutul primului mandat al premierului ungar Viktor Orban în 1998 „Viktor Orban mă sperie”. Acel editorial nu a fost publicat atunci pentru că redacţia maghiară se temea de repercusiuni, chiar şi în perioada de început a lui Orban.
Când am venit aici, localnicii m-au intrebat: “De ce Ungaria?” Acum, când le spun că părăsesc ţara, ei răspund: “Este momentul potrivit”. Deci ce s-a întâmplat în ultimii 19 ani?
Am venit pentru prima dată în Ungaria în 1995, dorind să cunosc o bucăţică de lume din afara SUA şi mai ales acea parte a Europei pe care ştirile de la televizor o zugrăveau ca trecând printr-o tranziţie uneori violentă (cum a fost cazul României), dar atât de interesantă. Aici erau înlăturate regimurile comuniste susţinute de Uniunea Sovietică, despre care ni se spusese mereu că nu vor pieri vreodată. La şase ani după ce Gyula Horn a deschis graniţele Ungariei către Occident, perioada era deja numită „a Schimbărilor”.
Cu câteva sute de dolari în buzunar şi trei ani de jurnalism în spate, am hotărât să rămân la Budapesta un timp – în vremurile de azi presupun că asta mă face unul dintre acei speculatori care vor să exploateze orice oportunitate, împotriva cărora premierului Viktor Orban îi place să peroreze. După ce am trecut cu bine de iarna 1995-1996, care fără nicio glumă sau exagerare, a fost o iarnă lungă, de-a dreptul cruntă, am descoperit în Ungaria un mediu prietenos străinilor şi care venea în întâmpinarea lor. În general maghiarii se ridicau la înălţimea reputaţiei lor de excelente gazde, persoane inteligente şi cu mintea deschisă. Iar dacă le plăceau noile restaurante McDonald’s sau magazinele Adidas exagerat de mult pentru gustul meu, cine îi putea condamna pentru asta după deceniile de oprimare inumană?
„Viktor Orban mă sperie”
Au trecut câţiva ani, timp în care am lucrat la ziarul Budapest Week, care acum nu mai există. În alegerile naţionale din 1998 a ieşit victorios Viktor Orban şi ai săi „Tineri Democraţi”, adică partidul de dreapta Fidesz, aflat şi acum la guvernare. De-a dreptul bombastică părea gaşca lui Orban, deşi demagogia lor, atunci aflată în stadiu incipient, nu se compara cu cea a Partidului Micilor Proprietari Independenţi condus de Jozsef Torgyan, cu care partidul lui Orban a format o coaliţie electorală. Partidul Micilor Proprietari era considerat de străinii care trăiau în Ungaria ca reprezentând cea mai mare ameninţare ideologică pentru progresul social al Ungariei.
Totuşi, rebelul de altădată Orban şi oamenii lui au obţinut la limită o majoritate parlamentară pe un curent de xenofobie pe care chiar partidul său îl alimentase. La scurt timp după câştigarea alegerilor de către Orban, am scris un editorial cu titlul „Viktor Orban mă sperie”, titlu oarecum ironic pentru că Orban a dus o campanie la fel de slabă cum a fost de exemplu cea a lui Ronald Reagan din perioada Războiului Rece din anii 80.
Cu toate acestea, echipa maghiară a ziarului a considerat că publicaţia nu trebuie să publice articolul de teama represaliilor. Concluzia redacţiei era că „Viktor Orban conduce cu mână de fier”, aşa că articolul nu a fost publicat niciodată. Eu am luat-o ca un fel de capitulare, de predare în faţa principiilor presei libere promovate de presa occidentală, dar până la urmă am ajuns la concluzia că poate am exagerat un pic.
Cu siguranţă că istoria nu poate merge decât într-un singur sens, mă gândeam eu, iar guvernul condus de Orban şi-a demonstrat dorinţa de a continua neabătut pe calea pe care porniseră socialiştii, spre intrarea în Uniunea Europeană. Nu degeaba cu un an înainte poporul votase în număr copleşitor în favoarea intrării în NATO într-un referendum, iar o majoritate aproape la fel de masivă a sprijinit la urne intrarea în UE. Guvernul Fidesz nu a reuşit să se opună devalorizării continue a monedei naţionale şi multinaţionalelor care şi-au înfipt rădăcinile din ce în ce mai adânc în Ungaria. Dar la scurt timp după acea perioadă lucrurile au început să o ia la vale.
Prăbuşirea stângii şi criza economică
Cine ar fi putut să prevadă eşecul mai mult decât jenant, care a avut loc aproape peste noapte, al formaţiunilor de stânga, din 2006, din cauza aberaţiilor exprimate înfumurat de premierului de atunci, socialistul Ferenc Gyurcsany? Cu siguranţă mult mai puţină lume decât cei binecuvântaţi cu puterea de a prevedea criza bancară internaţională, care a urmat la scurt timp după aceea.
Timp de doi-trei ani comunitatea internaţională s-a confruntat cu o schimbare foarte mare, comparabilă doar cu „Schimbările” de la sfârşitul anilor 80 - începutul anilor 90. Din cauza dezertărilor din partidul socialist ungar MSzP şi mutării în tabăra adversă, orice urmă de sistem democratic raţional, realist, multipartit a fost spulberată instantaneu, iar partidul Fidesz al lui Orban a obţinut o majoritate constituţională, învăţând lecţiile după primul mandat ratat.
În acest moment mi-am dat seama că lucrurile arătau cu adevărat prost, dar că în mod evident chiar şi un lider care visează să conducă cu mână de fier trebuie să răspundă îngrijorărilor UE privind chestiuni mai importante; până la urmă economia suferindă a Ungariei din perioada crizei financiare internaţionale a fost susţinută neîntrerupt cu fonduri europene. (În 2012 de exemplu, fonduri europene de aproximativ 4,7 miliarde de euro au fost alocate Ungariei, în timp ce PIB-ul Ungariei era de 96,6 miliarde de euro. În plus, un procent copleşitor, de 99,8% din investiţiile publice, au fost finanţate din fonduri UE în perioada bugetară respectivă.
Şi dacă reacţia guvernului condus de Fidesz faţă de interesele bancare internaţionale considerate responsabile pentru problemele economice din ultimii cinci-şase ani este cu siguranţă una extremă, le-ar fi convenit băncilor o pedeapsă de tipul celei aplicate sistemului bancar din Islanda, unde sistemul bancar a fost lăsat de guvern să se prăbuşească?
Dictatura gulaşului
Dacă mă uit în urmă, nu îmi dau seama exact care a fost ultima picătură care m-a determinat să îmi pun problema să părăsesc această ţară pe care am ajuns să o admir şi să o iubesc – dar cu siguranţă s-a întâmplat cândva în ultimii doi ani. Poate a fost „campania” stângace şi de-a dreptul jalnică dusă de partidele de stânga la alegerile parlamentare de anul acesta. Poate a fost situaţia tensionată creată în jurul aşa-zisului monument în memoria Holocaustului.
Cei critici la adresa construirii unui monument în care vulturul imperial reprezentând Germania îl atacă pe îngerul Gabriel, reprezentând Ungaria, spun că statuia ar minimiza rolul jucat de Ungaria în deportarea a aproximativ 400.000 de evrei în lagărele de concentrare.
Poate a fost schimbarea de atitudine a agenţiei de ştiri de stat din Ungaria MTI, care a transformat serviciul de ştiri naţional într-o portavoce pentru mesajul transmis într-un limbaj de lemn propagandistic al guvernului aflat la putere. noua lege care interzice fotografierea altor oameni fără acordul lor expres sau legea care limitează libertatea online. Potrivit acestei legi, operatoriii site-urilor sunt responsabili pentru comentariile nepotrivite de pe siteuri, chiar dacă acestea sunt moderate sau eliminate la cerere. Sau poate a fost vorba de numirea ca vicepreşedinte al parlamentului a unui fost skinhead care s-a manifestat rasist fără vreun scrupul.
Dar un lucru pot spune cu siguranţă: Astăzi nu văd vreun viitor roz pentru copiii mei (pe jumătate maghiari, unul în vârstă de opt ani şi jumătate şi unul de şapte ani. Şi nu mă mai simt binevenit şi ca putând avea o contribuţie la binele ţării din cauza „nefericitei” posturi în care mă aflu, de cetăţean străin.
În timpul Războiului Rece, puţinele informaţii pe care le primeam în SUA despre Ungaria comunistă erau legate de sistemul cunoscut în Ungaria ca „Socialismul de tip Gulaş„, regimul comunist din Ungaria, mai puţin opresiv decât în România. Un prieten mi-a descris sistemul ca fiind de tipul „Dacă nu comentezi, îţi dăm câte ceva. „Ceea ce se întâmplă în prezent în Ungaria (precum şi în alte ţări, inclusiv în România şi, lucru cu adevărat de speriat, şi în Rusia) poate fi descris ca „Dictactura Gulaşului”.
Într-o „Dictatură a Gulaşului”, toate elementele care ilustrează cultura consumului specifică secolului XXI rămân foarte prezente; cetăţenii sunt (oarecum) liberi să călătorească prin lume, în timp ce spiritul de liber întreprinzător este regula în economie (până la un punct) . Dar având în vedere cât de departe merg visele guvernului despre „noua ordine mondială”, supunerea faţă de dictatele lui Orban devine obligatorie. Şi dacă unii consideră acest editorial ca fiind paranoia lipsită de orice bază reală, poate că şi-ar schimba părerea dacă ar avea o discuţie cu nefericitul fost editor al publicaţiei maghiare Origo.hu, care a scris despre risipa din banii publici a secretarului de stat Janos Lazar, si care a fost apoi demis.
La nivel geopolitic, faptul că Ungaria aţâţă cei doi poli de putere să fie în competiţie unul cu celălalt pentru ca Ungaria să câştige nu poate decât să înrăutăţească poziţia precară a Ungariei de co-dependenţă faţă de marile puteri. Pe de-o parte perorează în discursul public împotriva invaziei Crimeei de către Rusia, iar pe de altă parte Orban şi ai săi sunt perfect dispuşi să „vândă (Rusiei n.red.) securitatea energetică” a ţării prin modernizarea singurei centrale a Ungariei, de la Paks. Compania de stat rusească Rosatom va acorda Ungariei un împrumut de 10 miliarde de euro pe 30 de ani pentru acest proiect.
Între timp premierul Orban ignoră exodul de creiere prin care cele mai strălucite minţi ale ţării caută pajişti mai verzi în altă parte (aproape oriunde în altă parte). Un studiu recent arată că în medie cetăţenii maghiari care trăiesc în străinătate trimit în ţară aproximativ 5.200 de dolari pe an – echivalentul a peste 40% din salariul mediu anual: o soluţie ideală pentru a ţine la distanţă pe oricine care şi-ar imagina alternative, departe de posibilitatea de a fi un pericol prin influenţa lor asupra prietenilor şi familiei de aici.
Acum ni se spune că şomajul în Ungaria este la cel mai mic nivel din istorie, în schimb faptul că aproximativ 6,4% din forţa de muncă ocupată sunt „forţă de muncă protejată”, care câştigă maximum 35% din salariul mediu, care nici el nu este prea mare, este o informaţie trecută sub tăcere de sursele de ştiri cărora li s-a pus botniţă.
Dar cum rămâne cu Uniunea Europeană? Cu siguranţă că respectarea drepturilor civile în statele membre este un principiu fundamental al acestui experiment internaţional de proporţii? Greşit, sugerează Bruxelles-ul. Ameninţările UE de a nu plăti fonduri vitale pentru Ungaria s-au dovedit lipsite de fundament de fiecare dată în ultimul deceniu, birocraţii împotriva cărora Fidesz latră mereu ignorând fiece regres al Ungariei. Parţial din cauza acestei atitudini îngăduitoare, Ungaria este în prezent folosită drept exemplu de cei care vor să părăseasca UE.
Oare chiar aceasta este Ungaria reală? A fost gândirea progresistă din anii 90 doar o minciună? Oare ascensiunea partidului extremist Jobbik, de-a dreptul barbar, exprimă sentimentele secrete ale ţării? Este Ungaria menită să devină Coreea de Nord a Europei – o naţiune despotică formată din muncitori şi care promovează anti-intelectualismul?
În calitatea mea de fost rezident al acestei ţări pot spune acest lucru. Temerea mea, pe care o simţeam pe jumătate în glumă în 1998, a devenit suficient de reală în prezent încât să pot să spun că la momentul când veţi citi acest articol, familia mea şi cu mine vom fi deja „în siguranţă” la bordul unui avion către alte zări. Şi sper din toată inima că într-o bună zi copiii mei vor putea să trăiască din nou într-o Ungarie care promite.
Acest lucru este foarte greu de imaginat azi – dar la drept vorbind şi despre Uniunea Sovietică aveam impresia că va dăinui mereu.
